Proaspăt primit pe mail, chiar de la domnu gugăl, trimis iniţial pe adresa allen_adam@rasebo.ro (inexistentă, de altfel). Ce părere aveţi? [Citește mai departe...]

Dacă cineva care a trăit acum 20-30 de ani în Bucureşti ar reveni în oraş şi s-ar plimba puţin prin zonele vechi sau chiar pe arterele principale, ar rămâne mască când ar vedea câte dintre frumoasele clădiri ale trecutului au dispărut. Mai uimit poate că ar rămâne când ar vedea că, în locul lor, au apărut terenuri virane, parcări, blocuri de locuinţe seci, fără identitate, şi turnuri hidoase din sticlă şi oţel.

Cum şi de ce dispar aceste clădiri, se ştie foarte bine. Multe dintre imobilele vechi se află fix în centrul oraşului, aşa că terenul de sub acestea este de multe ori văzut ca fiind mult mai valoros decât istoria şi arhitectura ce stă clădită pe el. Cel mai des, aceste clădiri ori sunt demolate fără milă şi cu multă şpagă, ori se aşteptă până când timpul le roade zidurile îndeajuns de mult încât acestea să se prăbuşească de la sine.

Desigur, în ciuda faptului că sunt lăsate în paragină, clădirile vechi sunt uneori ceva mai încăpăţânate şi refuză să cadă, proprietarii simţind nevoia de a accelera cumva procesul de degradare a acestora cu un mic incendiu, ceva. Absolut accidental, desigur. Ca în cazul Morii lui Assan.

În unele cazuri, situaţia e alta şi se alege restaurarea clădirilor. Două exemple ar fi Cafepedia de lângă Diverta Magheru (fostul magazin Eva) şi sediul F64. Sunt convins că or mai fi şi altele dar, din păcate, astea-s singurele de care ştiu.

Dar până acum nu am spus nimic nou.

Ceea ce m-a determinat să scriu rândurile astea şi ceea ce – nu exagerez – mi-a rupt sufletul în două, au fost pozele astea, în care se vede un “trecut şi prezent” de pe alte meleaguri. Din Normandia, mai exact.

Pe scurt, vorbim de un trecut din 1944, cu clădiri devastate de bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de multe ori fiind într-o stare în care, dacă s-ar fi aflat în România, ar fi dispărut de mult. Un prezent în care se arată aceleaşi clădiri refăcute, de multe ori chiar până la cele mai mici detalii.

Nu vorbim de clădiri care, dacă acum 20 de ani aveau nevoie de o simplă tencuială, acum stau să cadă. Nu, vorbim de clădiri care, acum 65 de ani, erau într-o stare avansată de degradare, fără acoperişuri, cu planşeele căzute şi cu ziduri găurite, dărâmate parţial sau chiar total. Clădiri care atunci erau bombardate, dar acum sunt refăcute total şi complet folosibile.

Fără alte detalii şi aberaţii, îmi voi permite să închei abrupt şi, din nou (pentru că-n ultimul timp parcă în fiecare zi mi se întâmplă), să-mi pun cu ciudă întrebarea care probabil se află pe mult prea multe buze româneşti: cum de crucea măsii la ei se poate şi la noi nu?!

P.S. Blogurile pe care ştiu că se încearcă documentarea schimbărilor prin care a trecut şi trece în continuare Bucureştiul sunt Rezistenţa Urbană, Simply Bucharest, Art-Historia, Bükreş şi drumultaberei.wordpress.com.

Se ia o presupusă sală de şedinţe dintr-o presupusă firmă destul de mare, în care au loc diverse întâlniri de afaceri cu diverşi reprezentaţi ai unor firme şi ele destul de mari. Se presupune că omuleţii care intră acolo, fie că-s angajaţi sau “vizitatori”, au destui bani dar mai ales destulă educaţie încât să nu fure ca dobitocii toate mărunţişurile.

Ca orice sală de şedinţe care se respectă, într-un colţ al ei se află un computer conectat la un proiector. Pentru a uşura lucrul, acel calculator are tastatură şi-un mouse wireless. Pentru ca acea tastatură şi mouse să funcţioneze, în spatele calculatorului sunt înfipte, de regulă, două adaptoare pe USB. Unul radio (pentru mouse), un al doilea bluetooth (pentru tastatură). De vreo două zile, adaptoarele astea nu mai sunt.

Acum, având în vedere că pe adaptorul USB destinat tastaturii scria mare “bluetooth” şi avea şi-un beculeţ care clipea, aş putea înţelege cum un dobitoc de rromân ar putea să-şi agaţe degetele din greşeală de el şi să-l bage-n buzunar; până la urmă, unul dintr-ăla costă cam mult în magazin (20-30 de lei) şi e mai economic să-l “împrumuţi” pe cel din sala de şedinţe.

Totuşi, eu nu înţeleg ce naiba au avut oamenii cu adaptorul radio pentru mouse, care oricum nu funcţionează decât cu device-ul respectiv? De ce nu au luat şi mouse-ul, dacă tot i-au furat adaptorul? Chiar să fi fost chiar destul de boi încât să creadă că e vreun flash-drive sau vreo placă wireless pe usb (având în vedere că mi se pare că scria 2.4GHz pe el)?

În fine, dacă n-ar fi scris şi piticu ceva pe tema asta şi dacă n-ar fi fost a 4-a oară când adaptoarele lui peşte dispar fără urmă (ceea ca mă face să cred că ori e vorba de un cleptoman, ori sunt mai mulţi hoţi tâmpiţi), probabil nici nu m-aş fi gândit să scriu chestia asta.