Sucevenii – vecinii mei de judet, ceva mai putin indemanatici in manevrarea volanului trasurii fara cai – si-au ridicat, in centrul orasului, o noua placinta de kitsch “monument”.

Vorbesc de cel mai mare ou traditional de paste din lume, dupa cum spun cei de la World Records Academy.

Pe scurt, modelul de pe ou a trebuit sa fie aprobat de Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, acelasi nene care, alaturi de o adunatura de popi, a si aruncat cu sfinteala pe ou. Primarul Sucevei spune ca oul e un monument, iar Arhiepiscopul mentionat mai devreme sustine ca acesta e o opera de arta.

Toate bune si frumoase. Dar, din pacate, oul din centrul Sucevei numai monument nu e, cu atat mai putin opera de arta. De ce spun asta? Pai, pentru ca acesta este facut din fibra de sticla, iar modelul mult-prea-laudat si aprobat de IPS este facut pe niste fasii de plastic auto-adeziv.

Acuma, stau si ma intreb: De cand naiba o umflatura din fibra de sticla, facuta la repezeala si decorata cu abtibilduri ieftine, poate fi considerata a fi o opera de arta si un monument reprezentativ pentru odata falnica Cetate a Sucevei?

Sa zicem ca oul ar fi fost facut din piatra. Sau bronz. Sau chiar folie de metal (adica tabla). Ca modelul ar fi fost taiat cu dalta pe suprafata oului si vopsit cu vopseluri de buna calitate, rezistente in timp – asta ar fi fost un monument.

Sau sa zicem ca l-ar fi lasat din fibra de sticla. Dar l-ar fi pictat manual, cu un model intradevar frumos si care sa reprezinte cu adevarat frumoasele desene bucovinene de pe ouale de paste.

Sa zicem ca ar fi fost facut oricum, dar cu ceva chin, cu ceva sudoare. Cu ceva valoare care sa-l transforme in monument. Nu una-doua, uite kitsch-ul. Nu cu abtibilduri ieftine.

De cele mai multe ori, din cauza ca realizez ca parerile mele despore religie pot fi deranjante pentru unii oameni, prefer sa le tin doar pentru mine.

Nu, nu cred in dumnezeul crestin, la fel cum nu cred in niciun alt zeu de pe planeta asta. Cu toate astea, ii respect pe credinciosi si ii las in tihna lor, sa venereze orice divinitate au ei chef. Singura conditie, e sa nu incerce sa mi-l bage pe gat.

E corect, nu? Nu ma bateti la cap cu dumnezeu, buddha, cacamaka&co, nu va frec nici eu la melodie cu lipsa mea de credinta, si nici cu motivele pentru care cred ca nevoia de a crede in ceva inexistent e o mare piedica calea dezvoltarii umanitatii (exemplu, aberatiile lu’ Taica Benedict, in legatura cu prezervativele din Africa).

Dar, in momentul in care sunt obligat sa particip la unele ritualuri fara valoare pentru mine, chiar daca cei care cred in acel zeu stiu prea bine ca nu sunt absolut deloc interesat de religia lor, incept sa urasc nu numai respectivele persoane, dar si cultul din care fac ei parte.

Pentru ca da, e placut in draci sa fii obligat sa-ti frigi degetele cu ceara incinsa, in timp ce asculti aberatiile unui popa beat. E bine sa fii obligat sa tii post, sau sa nu ai haine curate pentru ziua de luni din cauza ca – vezi doamne – Duminica nu se spala.

Culmea, argumentul lor suprem este ca asa am fost botezat, si nu este “crestineste” sa fac altfel. Chiar daca nu aveam discernamant in momentul in care m-au bagat cu forta intr-un lighean cu apa, imputita de un mosneag jegos cu caciula aurita.

Revenind la basmul frumos, asta cu crucea si cu oole rosii… Sper ca ati pascut fericiti si ca acum, dupa tonele de miel si rachie, sunteti bine infipti intr-un spital. Sau morga.

Femeile de servici. Alea de umblă toată ziulica cu mopul şi mătura-n mână, având impresia că-s buricul pământului. Alea de la care afli ultima bârfă. Alea care, dacă ai tupeul să calci unde tocmai au dat cu cârpa udă, se uită la tine mai urât decât dacă le-ai lovi din greşeală cu-n extinctor în cap. De fapt, dacă le-ai trosni o bucată de metal între ochi, nu s-ar mai uita deloc. Sau, în cel mai bun caz, s-ar uita la tavan. Dar nu e treaba mea unde se uită chiorăsc ele. Ahem.. Alea cu care nu am avut absout nicio treabă/problemă până acum. Pe bune! Ele-si făceau treaba foarte bine, eu mi-o făceam pe-a mea, toate bune şi frumoase.

Încă de când am fost mic, părinţii mei au considerat că ar fi bine să mă înveţe câteva chestii, foarte utile de altfel în viaţa de zi cu zi. Una dintre respectivele chestii a fost procedura de eliminare a gunoiului. Adică, dacă sunt pe stradă, trebuie să stau cu mucul de ţigară cotorul de la măr în mână până când găsesc un coş de gunoi.  Sau că, în casă, gunoaiele nu se lasă pe masă, nu se bagă în cuptor şi nici nu se aruncă pe geam. Se pun în găleata pentru gunoi. Lucruri de bază, adicătelea.

Astea fiind spuse, de vreo 20 şi ceva de ani folosesc coşul de gunoi cu succes, exact aşa cum am fost învăţat. Toate bune şi frumoase,  până acum câteva zile, când femeia de servici prezentată mai devreme s-a dovedit a fi mai cu moţ decât je.

Să explic. De vreo două săptămâni, păstrez într-un pahar de plastic toate linguriţele pe care le pescuiesc din cafelele de tonomat care alunecă pe gâtu-mi. În primul rând, a fost o încercare de a vedea exact câtă cafeină bag în mine. În al doilea, am avut o idee destul de drăguţă pentru nişte poze. Cu linguriţo-spatulele de plastic din păhărelele de cafea, aranjate în tot soiul de feluri, cu diverse lumini… nu intru în detalii. Nu cred c-ar fi ieşit cine-ştie ce, dar măcar încercam.

Ieri dimineaţă, după ce mă aşez la birou, simt că lipseşte ceva din faţa monitorului, dintre teancul de CD-uri şi unitatea centrală. Da, desigur – că de el vorbeam în paragraful trecut -  paharul meu cu aproximativ 20 de linuguriţe-n el. Mă uit în spatele monitorului, după carcasă, pe sertare, în sertare, sub birou, pe biroul colegilor. Întreb colegii dacă ştiu ceva de asta. Nimic.

Dap, femeia de serviciu. Care probabil a considerat că paharul de pe masa mea, plin cu linguriţe de plastic, este un gunoi pe care eu îl uit zilnic, de vreo 2 săptămâni, din greşeală, în faţa monitorului meu, de fiecare dată cu 2-3 linguriţe-n plus în el. Femeie de serviciu a cărei singură datorie e să tragă de un mop pe podea şi să golească coşurile de gunoi – nu să-şi întindă lăbuţele lungi pe birouri, printre lucrurile oamenilor şi să decidă dacă un ceva este gunoi sau nu. Amuzant este că paharul gol de ness, uitat de cineva pe un birou din apropiere, tronează în acelaşi loc de vreo 4-5 zile.

…şi ni s-a împlinit dorinţa.

Nu vreau să înţelegeţi greşit articolul meu precedent. Acum, soarta voastră e în mâinile voastre – noi n-avem ce să vă facem. Noroc şi libertate.

Links:
twitter search #moldova
protv live
pmfu liveblogging
unimedia

Păi, pentru că n-am mai avut chef. Nu, de fapt, am mai avut ceva chef de scris, dar am ajuns la concluzia că nu am despre ce să scriu – lucru cam trist, de altfel. Evenimentele din jur nu m-au mai încălzit absolut deloc, iar viaţa mea personală a devenit atât de plictisitoare, încât nici măcar n-are rost să încerc să-mi mai arunc nervii pe virtual.

Până acum, pe aici am aruncat doar cu păreri personale, cu probleme şi întâmplări mai mult sau mai puţin amuzante. Am plâns, mi-am vărsat amarul de fiecare dată când am avut ocazia, am înjurat, am trimis tot soiul de omuleţi cu tot cu firmele lor în origini, dar am şi râs cu dinţii greblă (adicătelea cu toată gura ), am fost fericit şi lipsit de griji.

Cu alte cuvinte, rasebo.ro a fost un blog generalist, un loc’şor în care se vorbea despre orice, oricând, oricum. Din păcate, îmi alesesem nişa cea mai saturată din blogosferă – cea a blogurilor personale. Eh, problema blogurilor ăstora personale este că peste tot vezi câte un mucos care-şi deschide un jurnal online, jurnal în care povesteşte cu cine s-a bătut el la şcoală sau ce fată i-a făcut cu ochiul acum un semestru. După ce citeşti vreo două-trei bloguri de genul, devine al naibii de plictisitor să stai şi să-ţi omori ochii ca nebunul pe nişte chestii… mult prea comune.

Eh, pentru a ieşi din comun ai nevoie de o sfoară care să te tragă din banal în neobişnuit. Nimănui nu-i pasă dacă te-ai căcat moale astăzi dimineaţă, nici dacă te-ai certat cu vecinul, nici măcar dacă ai călcat într-un rahat de câine pe stradă. Sau bine, poate unora le pasă, dar trebuie să ai o poveste, trebuie să fii deosebit, trebuie să stai în cap cu picioarele-n sus – ca lumânarea – atunci când restul sunt aşezaţi cumiţi şi sobri pe scaune. Adică trebuie să îmbraci căcatul ori în miere, ori în piuneze.

Nu trebuie să fii bun, nici măcar foarte bun. Trebuie să fii genial, să ai acea scânteie care să vrea să evadeze prin vârfurile degetelor tale, prin tastatură, către virtual. Iar eu, genial nu sunt, nici foarte bun, nici bun. Doar banal.

Aşa că este foarte posibil ca Jurnalul Întrerupt să părăsească categoria blogurilor personale, cel puţin parţial. Pentru că sunt de părere că experienţele mele sunt plictisitoare, banale, lipsite de extraordinar, de urât sau de frumos. Nu mai am chef de ele.

Am chef, însă, de făcut poze. Lucru care mă face să mă întreb… nu ar fi frumos să transform rasebo.ro într-un blog axat pe fotografie? Adică nah, vor mai exista şi unele articole scrise, vor mai fi chestii de citit, nervi şi alte alea, dar scopul său principal ar fi de a-mi găzdui pozele.

Astăzi, Herăstrău, după muncă.

Click pentru mai multe poze [Citește mai departe...]

Citind presa de dimineaţă, aflu că, prin Republică, partidele de opoziţie (adica alea care nu sunt în totalitate comuniste) ar cam dori o unire cu România.

Pentru Republica Moldova, unirea ar însemna aderarea automată, fără absolut niciun efort, la Uniunea Europeană – lucru care ei n-ar reusi să-l facă de unii singuri nici într-o sută de ani. Ar mai însemna si un şut în cur dpdv economic şi poate-poate eliminarea trupelor ruse de pe teritoriul său.

Pentru Republica Moldova, unirea ar însemna libertate şi evoluţie, pe când pentru România ar însemna scădere economică, o infuzie de mentalităţi învechite şi ceva duşmani noi din Est. Am câştiga teritorii noi, dar am intra cu un picior în groapă încercând să-i ajutăm pe cei cunoscuţi ca fraţii noştrii – pentru că, sincer vorbind, Moldova e într-un rahat mai mare decât România dpdv al mentalităii, economiei, dezvoltării de orice fel.

Ştiu că peste Prut curge sânge Românesc. Ştiu că pământul ăla este pământ Românesc şi nu Rusesc sau Ucrainean. Ştiu că de mult se doreşte o nouă Românie gogoloaţă. Dar e prea târziu – deja ne-am obişnuit cu gândul că astea două vor fi ţări diferite pe vecie. Pentru noi, acum aţi fi o povară mult prea grea, nu o aripă de ajutor.

Îmi pare rău.

… nu de alta, da’ vine Paştele şi tre’ să le-nroşiţi.