Ieri seară, pentru că ne era cam lene să ne apucăm să facem ceva de mâncare, am decis că, de data asta, ne putem permite luxul de a comanda o pizza. Zis şi făcut; pun degetul pe tastatură, intru pe site-ul celor de la Capri Pizza – cam singurii de care ştiam că se aventurează prin Dr. Taberei – şi aleg din meniu două lipii presărate cu salam şi alte ingrediente, trecute acolo sub numele de Pizza Ţărănească; una pentru mine, celalaltă pentru prietena mea.

Eh, pentru că atunci când sunt obosit am tendinţa de a fi puţin mai cioban la telefon, îi dau don’şoarei din dreapta-mi (aka prietenă) telefonul şi o rog să sune. Răspunde o tanti, care se apucă sa ia datele problemei comenzii. I se spune că vrem două pizze ţărăneşti, îi dăm adresa şi… intervine problema scării lu’ peşte.

Să vă explic. Adresa la care stau eu este puţin mai ciudată, în sensul că există stradă cu număr, bloc şi număr la apartament, dar nu am scară. Ştiţi voi… Scara A, B, C, D2, Ţ69. Ei bine, la mine nu există aşa ceva. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu intru pe geam – aşa cum mi-a spus nesimţita de la telefon. Pur şi simplu adresa mea nu are şi clasicul sc. în ea.

Revenind… După ce prietena mea i-a repetat vacii de la telefon de vreo 2-3 ori adresa, s-a enervat, a renunţat şi mi-a dat telefonul. O întreb (foarte) frumos pe operatoare ce s-a întâmplat şi o aud cum îmi bălmăjeşte că nu înţelege cum se poate ca la o adresă din oraş să nu existe scară. Îi spun calm, din nou, că asta e adresa, nu e vina mea că aşa a fost “făcută” de berbecii de la primărie (sau cine se ocupă cu chestiile astea),  la care ea îmi trânteşte-n faţă una bucată de nesimţire pur balcanică: “Păi cum dracu nu ai scară? Atunci, dacă nu ai scară, înseamnă că intri pe geam“.

Pumni strânşi, dinţi încleştaţi, cruci şi dumnezei înnăbuşiţi.

O rog frumos să nu fie nesimţită, să se abţină de la remarci de genul şi să trimită comanda la adresa asta, la care-mi trânteşte altă perlă de nesimţire: “Cum îţi permiţi să mă faci nesimţită? Hai gata că am terminat discuţia. Aşteaptă tu, poate o să vină băieţii cu pizza, poate nu“.

Păi, tanti, cum vine asta? E ca şi cum ţi-ar spune şeful: “poate îţi primeşti salariul, poate nu” sau “Poate îţi păstrezi slujba, poate nu“. Ah, şi să-mi spui că nu ar trebui să-mi permit să te fac nesimţită, asta după ce m-ai înjurat la telefon şi practic mi-ai spus că eu intru în casă pe geam, e o tâmpenie mai mare decât golul din capul tău.

<edit Tu chiar nu înţelegi că nu mai e ca pe vremea lui ‘Ceaşcă (şi-aşa că a fost ziua lui ieri) , când aveai o singură alimentară pentru jumătate de oraş? Nu înţelegi că mie mi se rupe dacă iau pizza de la tine sau de la pizzeria de vis-a-vis de tine, dar că ţie nu ar trebui să ţi se rupă în momentul în care pierzi un client? –>

Ignor restul cuvintelor “frumoase” care se revărsau din cască, îi închid frumos (şi calm) telefonul în nas, caut teancul cu pliante de pizzerii şi încep să răscolesc. Găsesc pliantul celor de la Sol Pizza, sun, dau comanda şi, 20 de minute mai târziu, ne delectam cu două pizza gustoase de la concurenţă. 35 de lei care tocmai au zburat în alt buzunar, alt cont bancar, mulţumită unei vaci incompetente.

Este inutil să mai spun că, în timp ce unii fac pe dracu-n patru pentru a îmbunătăţi calitatea serviciilor, voi, cei de la Capri Pizza, vă băgaţi organele-n clienţi şi îi trimiteţi la concurenţă. Ah, era să uit; este la fel de inutil să spun că nici eu şi nici prietenii mei nu vor mai apela niciodată la serviciile voastre, nu?

P.S. Da, eu v-am trimis pe mail link-ul către articol.