Gata, m-am săturat!
Astăzi am ieșit la plimbare prin oraș, ca de obicei, căutând o față mai puțin văzută a Bucureștiului. Și dacă văd ceva, vreau să fac poză. Nu am aparat foto propriu zis, am un telefon Sony Ericsson k810i cu o cameră de 3.2MP, telefon pe care am dat o tonă de bani.
Am făcut poze în prostie, în jur de 80. Dar, când am ajuns acasă, am descoperit că toate au ieșit de cacao:
- Sunt mișcate, pentru că deștepții de la SE au considerat că butonul pe care tre’ sa apăs pentru a face poze, poate avea fără problemă o dimensiune mai mică decât degetul mic al unui bebeluș. Un buton atât de mic și greu de apăsat până la capăt, pe un telefon atât de ușor => poze cu motion blur “din fabrică”.
- Sunt pline de zgomot, pentru că pozele în lumină slabă nu o să iasă niciodată bine cu o praștie de telefon. Indiferent câți MP are, senzorul e tot un căcat de pastiluță minusculă (aviz celor cu telefoane cu cameră de 5MP+)
- Pozele care nu-s nici mișcate și nici pline de zgomot nu au culoare mai deloc. Dacă umblu la ele în GIMP, apare ca din senin zgomotul. Și sincer nu am chef să bibilesc fiecare poză timp de 20 de minute, să elimin toate defectele.
Telefonul, prin definiție, nu va fi niciodată altceva în afară de un telefon. În cel mai bun caz, poate fi un telefon cu funcții avansate de PIM (BB, Symbian, WM, Android, PalmOS). Device multimedia de calitate? Niciodată!
Așa că am decis! Ori îmi donează careva o cameră foto, ori mă apuc serios să strâng bani. Cum nimeni nu o să-mi facă cadou altceva în afară de șosete și pulovăre de lână pe care nu am să le port niciodată, ăsta e ultimul pachet de țigări pe care-l fumez. Cu ~ 200 de lei pe lună, în vreo 7-8 luni am să pot să îmi iau o cameră bună.
Și să-mi bag picioarele de nu mă bag la un DSLR, chit că va trebui să citesc tone de documentație și tutoriale pentru a ști cum să-l folosesc cum trebuie.
