Şi uite cum mai trece un mare concert pe lângă mine, la doar câteva staţii de autobuz de “căsuţa” mea.
Distracţie plăcută, dragi headbangeri şi fie ca tunetele ce se aud în depărtare să nu aducă ploaia asupra Stadionului Cotroceni.
Let there be Rock!
…sau ce se întâmplă când eşti nevoit să te scremi pentru un nou slogan.
În ultimele zile m-am întâlnit cu fosta de câteva ori, în mare parte pentru a vedea ce naiba facem în continuare. Fără să o mai lungesc prea mult cu detalii condimentate, am ajuns la concluzia că ar fi mai bine să rămânem amici. Buuun, toate bune şi frumoase.
Astăzi ieşim la o plimbărică într-un parc, împreună cu o bună amică de-a ei, fostă colegă de şcoală (liceu/gimnaziu??) şi proaspătă colegă de apartament. La un moment dat, fosta realizează că nu mai are ţigări şi intră la o terasă, să întrebe dacă au aşa ceva de vânzare. Noi rămânem afară şi din lipsă de ocupaţie, încerc să sparg un mic moment de tăcere, adresându-ii un “şi…wassup” amicei mai sus menţionate. Eh, domnişoara îmi răspunde pe un ton…dintr-ăla: “blond cu ochii verzi”. Sec.
Reacţia mea? Un “wtf, măi fată” spus în gând şi o sprânceană ridicată până undeva pe la mijlocul frunţii. Ştiu că de multe ori sunt mai din topor şi nu reuşesc să mă prind tot timpul de unele subtilităţi dar… cre’ că s-a “dat” la mine. Acuma…presupunând că nu m-am înşelat, cât de mucea să fii să nu te prinzi că în momentul de faţă mi se cam rupe de alte fătuci, mai ales de colega de cameră a fostei mele prietene?
Sau poate sunt un Casanova burtos, blond cu ochii verzi şi nu ştiu eu. 
)
Sunt de părere că tot misticismul ce înconjoară aceste zile “cu ghinion” este un căcat. De ce? Pentru că, dragi “preteni”, nu există niciun “nene” acolo sus/jos/dreapta/stânga/peste tot care să spună… “Bine bă, e Vineri 13 (Duminică 13… ştii tu), trebuie să căsăpesc câţiva muritori mucoşi în plus”.
Nope, singura chestie de neînţeles este felul în care voi, cei superstiţioşi, vă băgaţi în cap cum că în ziua aia se va întâmpla ceva. Ceva rău, desigur. Şi vă băgaţi chestia aia în cap atât de adânc, încât nici cel mai raţional om cu putinţă nu mai poate să vă deşurubeze superstiţia din dovlecel. Normal, ceva rău trebuie neapărat să se întâmple în acea zi. Dacă vedeţi că nu se întâmplă nimic, faceţi pe dracu’n patru şi vă jucaţi cărţile în aşa fel încât “ziua neagră” să se adeverească. Şi mai râdeau amicii de mine când spuneam că singura misiune divină a omului e să îşi dea cu tesla-n ouă.
Cum devin oamenii superstiţioşi? Păi, simplu! Nenea Gheorghe aude de la Coana Marcica cum că ziua aia e zi cu ghinion. În aceeaşi zi, nenea Gheorge îşi trânteşe una bucată ciocan de 20 de kg peste mână, îşi face praf vreo 2-3 degete şi ajunge la spital. Nenea ăsta al nostru evident că nu acceptă faptul că e prea împiedicat pentru a fi lăsat de unul singur cu un baros în mână şi spune… “mi-am făcut mâna praf pentru căăăă…ie zi cu ghinion, frate”.
Autosugestie şi autocondiţionare.
Începutul sfârşitului (nu vreau să explic acest ultim rând).
Acum câteva zile am rămas fără un picioruş de pe bracket-ul de susţinere a cooler-ului (plasticul ăla de pe placa de bază de care se prinde cooler-ul), în mare parte datorită faptului că al meu cooler Arctic Cooling 64 Pro ce leneveşte deasupra procesorului e cam…greu.
Bun, am zis eu că am nevoie de un alt bracket, introduc adresele magazinelor online mai cunoscute în browser şi decid să cumpăr două adaptoare Thermalright AM2RM de la PC Garage. Două pentru că, în caz că se rupe din nou, să am backup-ul la îndemână. Comanda fiind făcută în weekend, am considerat că ar fi normal ca luni dimineaţă să fiu contactat în vederea confirmării comenzii şi stabilirii detaliilor de livrare/plată.
Marţi, primesc un mesaj în care sunt informat că a mea comandă a fost preluată de un “consultant de vânzări PC Garage”. În aceeaşi zi, primesc un alt mesaj în care sunt rugat să îi contactez eu pentru finalizarea comenzii, moment în care-mi cam sare ţandăra. Nu îi sun, considerând că e datoria lor să facă asta.
Miercuri sunt sunat de o reprezentantă a garajiştilor magici. Ţin morţiş să o informez că felul în care, mai nou, îşi tratează clienţii denotă o totală lipsă de respect, la care ea îmi răspunde că oricum nu conează, nu au produsul pe stoc şi nici distribuitorul nu îl va aduce curând.
Cum să nu conteze, măi frumoşilor?! Ştiu că e vorba de un rahat de comandă în valoare de 10 lei şi ceva şi că probabil vi se rupe când vine vorba de o sumă atât de mică. Nici nu vreau să sun ca un american prost care bagă placa cu “the customer is always right” dar…sincer, mie mi se pare de bun simţ să fiu sunat de cei de la magazin pentru a finaliza comanda şi asta cât mai devreme cu putinţă! NU să îmi trimiteţi un SMS în zeflemea în care să mă puneţi pe mine să vă sun pe un număr de fix (să zicem că aş fi sunat dacă era număr de mobil, preferabil aceeaşi reţea cu mine). Şi mi se pare de bun simţ să mi se răspundă cu respect, nu cu “oricum nu contează”!
De ce naiba tot timpul trebuie sa privim doar partea goala a paharului? De ce toate lucrurile marcante treebui sa fie alea rele_ De exemplu, uite ce frumoasa e sticla asta de bere! berea e buna, e amaruie dar si dulce si efervescenta..putin ca nu/ii calciu efervescent. berea cica are calorii adica tine si de foame… plm berea e super tare!” Berea e frumoasa, asa ca voi ramane marcat de frumusetea sticlei de bere…la PET.. Asa de marcat ca maine o sa ma doara capul.
P.S. Sunt muci.
Nu pot spune că sunt indiferent. Nu pot spune că nu ţin la ea. Din contră, sunt ca un câine care, deşi a fost bătut de stăpân, e în stare să se întoarcă la el. Pentru că acel câine doar asta ştie, cu asta s-a învăţat. Da, o iubesc în continuare.
Dacă se decide să vină înapoi la mine, o primesc cu braţele deschise. Eu sunt dispus să trec peste asta, doar dacă şi ea e în stare să treacă peste. Ne va fi greu, va trebui să o luăm de la zero, nu va mai fi “ca înainte”, dar asta este, se poate.
Dacă vrea să fim doar amici, aşa să fie. E cam aiurea dar şi asta se poate. De multe ori, în situaţiile de genul, ori pur şi simplu urăşti, ori iubeşti dar urăşti pentru că iubeşti. Sunt şi excepţii, dar mult prea rare. Eu pot. Oare ea poate?
Dacă vrea să mă urască, să mă urască. Eu nu îi voi împărtăşi sentimentele.
Am luptat pentru ea, am încercat. Aş fi vrut să pot muta munţii din loc. Dar singur nu pot. Din punctul meu de vedere, ea nu a vrut să lupte alături de mine. Da, doare dar asta este. Am pus-o înaintea intereselor mele. Am pierdut extrem de mult de pe urma telenovelei ăsteia. Am şi greşit. Mult. Multe mărunţişuri pentru un bărbat, incredibil de mult pentru o femeie. De fiecare dată când mi-am dat seama, mi-am cerut scuze şi am încercat să nu repet. De fiecare dată când nu mi-am dat seama, ea le-a adunat. Spunea că aşa face şi maică-sa. Dar mama ei este matură. Mama ei este mult mai puternică decât ea. Ea le-a adunat până când au explodat toate.
Poate nu a fost să fie. Poate extremele nu se atrag nici dacă le dai în cap. Poate extremele se atrag dar poate noi am fost nişte extreme…incompatibile. Poate că am fost extreme compatibile dar cineva nu a reuşit să treacă peste obsesiile din trecut, peste frica de “dacă se întâmplă din nou”. Dacă vrei, atunci eşti în stare să faci orice. Dacă îl iei pe “nu” în braţe, atunci o să iasă fix un…colăcel maro pe podea.
Ce se va întâmpla? Probabil că fiecare va trece peste asta, probabil că fiecare îşi va urma drumul prin viaţă, indiferent care va fi ăla. Probabil că vom reuşi să fim amici, probabil că în continuare se va forţa să creadă că mă urăşte. Sau poate chiar mă urăşte. E chiar posibil să fim din nou împreună. Asta e frumuseţea vieţii; niciodată nu ştii ce dracu se poate întâmpla. Viaţa nu e matematică. La naiba, nici matematica nu e tot timpul atât de exactă pe cât s-ar dori.
Au fost 3 luni frumoase. 3 luni atât de frumoase încât era imposibil să nu doară la un moment dat. Şi pe cât de frumoase au fost, pe atât de tare a durut. Viaţa nu e o poveste. Viaţa nu e un cavaler în armură strălucitoare, călare pe un cal alb. Viaţa nu e nici o zână ce parcă a fugit din rai pentru a veni la tine. Viaţa e de căcat, viaţa pute, viaţa e imperfectă. Dar e frumoasă, e a ta, e a mea, e a noastră. E tot ce avem cu adevărat, până la urma urmei.
Sau poate, pentru unii, viaţa e acel cavaler în armură, un sfânt Graal care trebui descoperit cu orice preţ. Cum spuneam mai sus, dracu ştie. Viaţa voastră e viaţa voastră şi o înţelegeţi cum o înţelegeţi.
Ce se va întâmpla? Voi continua să trăiesc cu un chef nebun, cu fruntea tot timpul sus, sincer, fără nicio reţinere. Cine mă acceptă aşa, bine. Cine nu…asta este.
Dimineaţa, ea a ieşit pe uşă şi eu am închis uşa în spatele ei. Am stat două minute, am pus un alt tricou pe mine şi am fugit şi eu după dânsa. Am găsit-o aşezată pe nişte trepte în faţa unei scări de bloc, am stat lângă ea şi am fumat o ţigară. La fel de tăcută. Am întrebat-o dacă pot să o conduc. A dat din cap.. Am condus-o până în Unirii, până în staţia de unde trebuia să luăm alt autobuz, până în cartierul ei. A venit autobuzul dar… eu nu am mai putut să mă urc în el… Nu ştiu de ce… nu am putut…
Mai târziu în acea zi i-am trimis un mesaj în care i-am spus că înţeleg că are nevoie de o pauză de 2 zile şi că eu o aştept, dacă vrea să se întoarcă.
Greşelile mele:
Greşelile ei:
