Dacă există un lucru care să mă obsedeze mai mult decât orice, este ideea de sfârşit, de discontinuitate a vieţii.

Realizez că fiecare om, din momentul în care a scos capul din burta mamei, este dator cu o moarte. Totuşi, mi se pare absolut înfricoşător faptul că, după ce ai tras o viaţă întreagă, după ce, în sfârşit, ai reuşit să completezi golurile tinereţii, trebuie să… nu mai exişti.

Asta, dacă ai ajuns la o vârstă destul de înaintată şi eşti multumit cu ceea ce ai făcut până atunci. Mai grav însă, este atunci când simţi că mai ai de făcut lucruri, ca eşti prea tânăr să te duci acum, când nu te simţi împlinit, când nu eşti mulţumit de ceea ce ai reuşit să înfăptuieşti până în acel moment. Când eşti tipul de om care ar vrea să ridice munţi şi să toarne oceane noi… numai de-ar avea destul timp. În orice situaţie te-ai afla, oricum te oftici.

Poate doar eu sunt aşa, sau poate toţi oamenii sunt construiţi în felul ăsta. Poate aşa se explică şi nevoia de neoprit a oamenilor de a crede, nu neapărat într-o divinitate, ci în viaţa de după, fie că e ea în rai, jannah, sau Vallhala.

Edit: Am uitat să spun ce m-a apucat. Păi, am citit în ziarul de dimineaţă cum că este posibil să se modifice legislaţia în ceea ce priveşte donatorii de organe. Mi-am dat seama că, dacă una dintre obsesiile tale este să laşi ceva în urmă, poţi lăsa foarte uşor o inimă, un rinichi, sau orice alt organ ce poate fi folosit pentru a salva viaţa altcuiva. Dintr-un anume punct de vedere, continui să trăieşti, chiar dacă tu, ca entitate, nu mai exişti.

Sursa imagine: [1]