Acum ceva timp am citit un articol de-al lui zoso. Sec, prea puţin important la o primă vedere. Singura chestie care m-a bântuit a fost faptul că ziarul de pagina 5 ocupă primul loc, CanCan-ul e deasupra Adevărului şi Click-ul e mai important decât Gândul.

Astăzi am dat cu ochii de un articol de-al lui Arhi şi mi-am amintit de top-ul tirajelor.

Edit: Interesant de citit şi pe blogul lui Buddha.

Am vrut să scriu şi eu ceva legat de chestia asta dar…mi-am adus aminte ce am scris acum o lună.

Ar mai fi ceva de completat? Nu, doar că mi se confirmă ipoteza cum că românului îi este din ce în ce mai lene să “gândeşte”.

Dacă, acum ceva timp, scuteriştii erau înjuraţi doar de cei din trafic pentru nesimţirea şi inconştienţa de care dădeau dovadă pe şosele, a venit rândul să fie înjuraţi de mine, un pieton amărât.

1:

Merg pe troruar, undeva pe lângă Gorjului, cu căştile înfipte adânc în urechi. Aud o adiere de claxon în spatele meu, îl ignor. Sunt pe trotuar, ce naiba să caute chestii cu claxon pe aici? Nu e treaba mea. După vreo două minute de mers (merg destul de repede => distanţă destul de mare), aud din nou acelaşi claxon. Scot o cască din ureche şi îmi dau seama că se aude fix în spatele meu, foarte-foarte aproape. Mă întorc şi văd un porcovan de la o firmă de curierat călare pe un scuter în spatele meu, înjurându-mă ca la uşa cortului, încercând să treacă de mine. Pe trotuar. Ce mama măsii căuta dobitocul ăla pe trotuar? Cu cel mai mare calm posibil, pun casca la loc în ureche, continui să merg, fără să îl las să treacă. La un moment dat îl văd pe stradă, gesticulând furios în direcţia mea. Îi urez în gând multe portiere în dinţi. Şi guri de canal descoperite.

2:

Unirii, colţ cu McDonalds. Aud bâzâiturile specifice în spate. Mă uit în partea aia, un dobitoc cu scuter de la o firmă de curierat toceşte cauciucul de trotuar. Bărn-aut, frate. După vreo 10 minute, dobitocul respectiv ţâşneşte pe trotuar, printre pietoni. Claxonând ca disperatul, desigur.

3.

Sunt cu prietena, ne plimbăm pe barajul de la Lacul Morii. Ne decidem să luăm un loc pe margine, la o ţigară şi un moment liniştit, oarecum romantic. Văd în depărtare nişte lumini, presupun că sunt farurile unor biciclişti. Observ că bicicliştii ăia se mişca puţin cam repede. Se apropie de noi, încep să se audă nişte bâzâituri stresante de scuter cu steroizi (adică fără eşapament). Trec de noi, ajung la capătul barajului, se întorc şi aruncă nişte miştocăreli penibile “dă” ţărani “dă” Bucureşti. Încep să înjur înfundat, prietena îmi pune mâna la gură şi reuşeşte să mă calmeze.

4:

Merg, trotuar, căşti în urechi. Trotuar destul de lat, trafic uman mic. Trece un căcăcios de scuterist la vreo 20 de cm de mine, mă cac pe mine de frică (scuzaţi expresia). Mâini reci, fruntea plină de transpiraţie rece, muşchii picioarelor încordaţi…un val de adrenalină “sănătos”.

5:

Sunt cu prietena, în Herăstrău. Ne aşezăm pe iarbă pe malul lacului, pe Insula Trandafirilor. Iarăşi, linişte, moment romantic. Aud un bâzâit în spate. Mă întorc, văd un căcat de scuterist în mijlocul parcului Herăstrău îndreptându-se cu viteză spre podul dinspre Muzeul Satului. Mai trebuie să spun că iar a trebuit prietena să îmi acopere gura şi să mă calmeze? Mai trebuie să spun că iarăşi s-a dus dracului orice urmă de linişte şi romantism în seara aia?

6:

Ieri seară, în cartier, pe la ora 12 noaptea, în timp ce încercam să adorm. Bâââââzzzzzzzzzz. Bâââzzzzzzz. Bââââzzzzzzzzz. Bââââzzzzzzzzz. Ies la geam, urlu ca la ţară la dobitocul ăla (îl rog frumos să-şi bage scuterul în…posterior), mă bag înapoi în pat. Se opresc bâzâiturile şi aud un “Ce-ai băăă??? Cu ce pula mea te-am deranjat?!”

Concluzia? Ştiu că generalizez şi că nu toţi sunt aşa, dar… SCUTERIŞTII SUNT NIŞTE DOBITOCI FĂRĂ NICIUN PIC DE CREIER! Muie, mă! Ce aţi zice dacă data viitoare când treceţi pe lângă mine, pe trotuar, cu viteză, am să vă îndes un pumn prin vizor? Ştiu că e posibil să îmi fac mâna praf, dar măcar vă scot nasul prin ceafă.

Înainte de toate, în ultima vreme nu am avut nici timp nici chef pentru a scrie pe blog, aşa că articolul ăsta a rămas neterminat în draft-uri din noaptea de după concert.

Ţin să mulţumesc organizatorilor că ne-au ţinut cam 2 ore cu capul în soare, ordonaţi milităreşte (cât de milităreşte poţi ordona o cireadă de rockeri ), la mila jandarmilor care aveau în cap doar “MAI ÎN SPATEEE!”. Adică, în loc să se dea drumul pe stadion la ora 4, am intrat abia în jurul orei 6. Nu că ar fi contat atât de mult, pe stadion tot soare era şi tot cu venele umflate am fi stat. Dar măcar am fi fost pe stadion. Avantajul de a veni cu câteva ore mai devreme? Loc fix lângă gard, în cazul meu lângă gardul de la gazonul B.

De asemnea, de data asta fără nicio urmă de ironie, le mulţumesc organizatorilor că s-au îndurat de noi şi au sacrificat câteva baxuri de apă rece. Frumos gest, nu am ce zice. Deşi nu ştiu dacă a fost în plan, tot frumos mi s-a părut şi gestul de a da câteva jetoane pe gratis, atât cât am stat la coadă, cât şi la intrare, după “percheziţie”.

Dacă tot am amintit de percheziţie, a fost a dracului de “eficientă”. Un vecin de gazon a rămas fără o brăţară cu ţinte, dar nimeni nu s-a atins de lanţul de oţel lung de 1.5 metri prins de brâu. Sunt sigur că nu a fost un caz singular.

Românii sunt campioni la sărit gardul. Cel puţin 6 au făcut asta undeva în stânga mea, prin spatele unui porcuşor cu moacă de tâmp, îmbrăcat într-un tricou albastru deschis, cu SECURITY scris pe spate. Românii sunt şi inventivi. Se intra în Gazon A fără nicio greaţă. O gaşcă de puştani de pe lângă mine au apărut dintr-o dată în faţa mea. După gard. Bleah.

Dupa încă o oră şi ceva de stat în fund, cu spatele lipit de gard, apare pe scenă Lauren Harris, fiica lui Steve Harris, basistul Iron Maiden. Cred că cel mai bine ar fi să prezint reacţia publicului: câteva mâini ridicate pe undeva prin gazonul A (din obligaţie cel mai probabil, că se răstea tanti Harris la ei), restul populaţiei uitându-se înspre scenă cât se poate de sec, stând în fund, sau întrebând “cine-ii asta şi ce vrea de la noi?” (genial omuleţul). Cam aiurea pentru domnişoara care se zbătea pe scenă de spuneai că acuşi-acuşi îi crapă pantalonii între picioare. Asta este, ghinionul formaţiei de deschidere, presupun. Părerea mea proprie şi personală? Am “simţit” mai mult când, în playlist-ul anti-plictiseală de dinainte de concert, s-a pus Led Zep.

După Lauren Harris, au aparut pe scenă cei de la Trooper, care chiar au reuşit să încălzească cât de cât publicul, în ciuda unei întreruperi de ordin tehnic pe la mijlocul recitalului. Daaar… I-am mai văzut pe cei de la Trooper în concert şi parcă… erau mai “focoşi”, mai vii. Cred că se putea şi mai bine.

Maiden… Peste 20.000 de voci care, dacă înainte abia erau călduţe, s-au transformat instantaneu în urlete fierbinţi. Tot gazonul B a început să se înghesuie spre scenă, eu şi restul norocoşilor de lângă gard rămânând doar cu mâinile şi gâturile libere. Oricum, în acel moment nu aveam nevoie de nimic altceva.

Bruce Dickinson a fost ca un … smoc de energie pură ce fugea pe o scenă incredibil de frumoasă, folosită şi în Powerslave Tour în anii ’80, parcă fără a simţi cei 50 de ani ai săi (împliniţi pe 7 August; la mulţi ani, apropo). Membrii trupei şi ei la fel de plini de viaţă, Eddie, mascota trupei britanice, era cu ochii pe noi în permanenţă, în forma pedestrului din Trooper, ca mumia din Powerslave, sau chiar “în persoană”, plimbându-se printre membrii trupei.

Finalul a fost cam în stilul specific al “bis-ului” planificat. Adică nu a fost final deloc. ) Trupa a ieşit de pe scenă, noi am început să urlăm după ei pentru ca apoi, după câteva momente, să revină, cu Bruce Dickinson spunând “Who the fuck are we kiding? You are fucking awesome!”.

Au urmat apoi piesele Moonchild, The Clarvyant şi Hallowed Be Thy Name.

Adevăratul final a fost ciudăţel. A fost un moment de linişte, câteva lumini de pe scenă s-au aprins, o mică umbră de speranţă mi s-a strecurat în suflet şi… Always look on the bright side of life…

Notă: Nu am poze pentru că mi se pare o idioţenie să stai cu telefonul/camera foto în mână în timpul concertului. Găsiţi la ceilalţi care mi-au secat nervii cu aparatele lor ridicate în faţa mea.

N-are rost sa spun nimic acum, in afara de faptul ca abia mai stau in casa. Da, as fi in stare sa ma duc pe stadion cu 8 ore inaintea inceperii concertului.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=v69yX3qZUZQ]

Acum patru ani, am avut în posesie un Simson Sport, poreclit “Porcu”, cu care mă dădeam pe dealurile din jurul oraşului.

Am desfăcut motorul ăla până la ultima şaibă, am schimbat o groază de piese în el, i-am refăcut partea electrică, l-am revopsit şi… a trebuit să îl dau din cauza unor certuri în familie. Certuri iscate în urma anunţului făcut de mine: am motor, vreau permis, ajutaţi-mă cu o parte din banii de şcoală. Normal, ai mei nu au fost de acord (de unde şi cearta) pentru că le era frică să îşi piardă unicul fiu împrăştiat pe şosea, din cauza obsesiei mele pentru viteză (da, eram cam inconştient) şi/sau din cauza unui conservar care nu ştie ce-s alea oglinzi sau semnal. Desigur, eu fiind din totdeauna mai plimbăreţ, mai exista şi riscul ca, într-o vară, să mă “piardă” prin ţară, într-un tur al întrunirilor moto.

Bun, au trecut 4 ani. De ce nu am şi acum permis cat. A? Pentru că nu am fost în stare să pun destui bani deoparte pentru a plăti de unul singur şcoala. Şi chiar dacă era să reuşesc să strâng destui bani, vara asta numai de permis nu am avut timp. Dar nu e totul pierdut… La anul plănuiesc să mă apuc de şcoala moto, să-mi iau permisul şi să găsesc un simsonache în căutare de stăpân.

De ce nu un motor cât de cât nou, măcar sub 5 ani vechime? E greu de explicat. E o motocicletă clasică, are linii extrem de frumoase, nu am nevoie de cine-ştie-ce putere (are doar 15 căluţi), nu am nevoie de viteză prea mare (max 110km/h). Pentru că iubesc motorul de 250cc în 4 timpi, într-un singur cilindru, amplasat longitudinal, cutia de viteze cu 4 trepte şi transmisia cardanică. Pentru că a mea era din 1961 şi iubesc chestiile vechi, cu istorie, cu personalitate (chiar dacă “personalitatea” poate însemna 2h pe marginea drumului cu cheia plină de ulei în mână). Pentru că mi-e dor să aud “porcu” grohăind sub mine…

Spre deosebire de ăsta, al meu nu strălucea atât de tare, dar pornea la sfert de pedală.

Dar… Hai totuşi să-mi permit să visez la un motor nou. Cred că Triumph Bonneville T100 ar fi cam singurul ce m-ar face să mă uit niţel urât la Simson.

Asfalt uscat!

Cât de uşor ne este să caracterizezăm necunoscuţi, să generalizam în cel mai penibil mod cu putinţă, să fim radicali şi “corecţi” cu alţii dar, când ne vine nouă rândul, să ne zvârcolim ca nişte viermi scoşi din gaura lor umedă, din noroiul călduţ şi familiar.

Terminat, idiot, fraier. Toţi pocnesc de raţiune, toţi sunt cu capul pe umeri. Uşor e să fii detaşat, uşor să fii spectatorul de pe băncile arenei, a cărui singură datorie este doar de a ridica sau a coborî degetul mare.

Pâine şi circ…

Citind pe la Arhi, mi-am adus aminte de bicicleta mea, luată cu destul de multe sacrificii prin clasa a 10-a. Bicicleta mea, cu care, în ciuda burţii mele, de-a lungul a 2 ani am netezit vreo 3000 de km de asfalt, pietriş şi noroi. Bicicletă ce acum zace acasă, la mulţi km de mine, acoperită de un strat gros de praf, cu 6 dinţi lipsă pe foaia mare, cu pedalele slăbite, cu schimbătorul de pinioane decalibrat, cu roţile strâmbe, cu cauciucurile moi.

Am avut amici sau colegi de liceu care au primit totul pe gratis, fără să mişte un deget. Cei mai mulţi au acum 20+ ani şi aşteaptă în continuare. Unul s-a apucat de a 3-a facultate, la fel de inutilă ca şi medicina (la care a renunţat) şi informatica făcute până acum. Unul, după ce pe le 16-17 ani conducea fără greaţă un Espero “tunat” prin faţa liceului, a intrat cu Maserati-ul într-un mal de pământ cu 240km/h, vărsându-şi maţele şi proiectând-o pe tipa din dreapta cu craniul într-un stâlp de oţel.

Am avut amici care nu au primit nimic, din cauze financiare sau din cauza unor părinţi mai bătuţi în cap. Acum, majoritatea au cam tot ce vor. Totuşi, din păcate, şi-au ratat poate una dintre cele mai frumoase perioade ale vieţii lor, adolescenţa, pentru a-şi satisface setea de a avea. Un coleg de liceu vindea legume în piaţă şi din cauza asta era batjocorit de toţi dobitocii din clasă. Acum pare-mi-se că a terminat A.C.-ul în Iaşi şi are un job mai mult decât ok.

Eu? Am vrut bicicletă, am plătit jumătate. Am vrut permis, am plătit jumătate. Acum vreau maşină, trebuie să strâng bani pentru a plăti jumătate. Mi se pare cea mai bună soluţie. De fiecare dată când mi s-a promis ceva şi am dovedit că am meritat acel lucru, am fost ajutat. Ajutat, nu servit.

Plictis… Despre ce să scriu astăzi?

Oare despre “corasonul” meu? N-are rost, a trecut. Ranile aproape s-au vindecat, iar cicatricile vor fi extrem de uşor de ascuns.

Despre jegul din Bucureşti? Despre jegul din pădurile Rromâniei? Se ştie. Ce rost are încă un nebun care să se răzvrătească împotriva “ză sistăm” şi a nesimţirii popoului ce trăieşte în această ţară?

Despre faptul că acum vreo 2 zile am fost cu capul în nori şi am trecut ca nesimţitul pe roşu, pe undeva pe la Operă/Eroilor? E simplu… văzusem că semaforul pentru pietoni nu funcţionează, m-am uitat repede la semaforul auto de pe partea opusă a străzii, nu am observat nici un bec aprins (era verde, de fapt), am trecut, am fost înjurat de vreo 10 şoferi. Ata ete, îmi cer scuze…

Tralala… Încă o zi plină de “esenţă”, o zi de dormit, o zi de frecat menta, o zi de “ete fleoşc”. Dar cine ştie? Poate până diseară voi avea parte de vreo surpriză. N-aş prea crede, dar Speranţa moare ultima (mişto de fătuca asta).

4 zile până la Maiden! Ura! Păcat că mi-am dat jos pleata. Eh, asta este, am să dau din chelie.

Ce e de făcut, ce e de făcut?…

A! Ştiu! Mă rad în cap, după care ies la plimbare să bronzez chelia. Serios!