În seara asta am să plec pentru câteva zile din Comuna Bucureşti, la aer mai curat, la trafic lipsă şi la mai mult verde. Weekend de relaxat neuronul.

Ne citim Luni… sau Marţi.

A apărut Internet Explorer 8 Beta 2.

iPhone are o mică găurică ce permite accesul la informaţiile din telefon chiar dacă acesta e blocat. (articol în engleză).

Patru clienţi de Twitter pentru Linux. (ingliş)

De ce e mişto să ai net în România? Poţi să tragi ca nesimţitul fără ca nimeni să te întrebe de sănătate. În “state” e mai naşpa. (ingliş)

Ce face dragostea asta din om…

Trebuie să-mi iau o curea nouă.

Presupun că ştiţi că nu suport javrele fără stăpân de pe stradă, aşa numiţii câini comunitari. Îmi plac câinii, nu mă înţelegeţi greşit, am şi eu unul acasă, în Botoşani, dar nu suport să îi văd pe stradă fără stăpân, sălbăticiţi. Aşa că, dacă vă simţiţi prost citind chestii împotriva căţeluşiloooor drăguuuuţi şi scuuumpi, vă invit să citiţi asta în schimb.

Toată treaba e simplă: nu mă interesează cum şi de ce au ajuns pe stradă. Mi se rupe dacă jăvruţele alea drăguţe au fost părăsite, dacă au fugit de acasă sau dacă… Orice-ar fi, nu mă interesează. Ce mă interesează, în schimb, e să dispară de pe străzi.

Avem la dispoziţie o soluţie simplă şi eficientă, pusă în practică în multe multe ţări civilizate:

1. Se culeg toate potăile de pe stradă;
2. Dacă trec de controlul “psihologic” (dacă sunt destul de prietenoşi pentru a putea fi daţi spre adopţie), se introduc jăvruţele în centre pentru adopţie. Dacă nu trec de control, zboară direct la eutanasiere;
3. Dacă sunt adoptate, se întocmesc actele prin care, printre altele, persoana respectivă este obligată să primească vizite la domiciliu în primele 6 luni de la adopţie. Asta pentru a nu exista un risc major ca acel deştept să elibereze câinii. Ar fi recomandabilă şi o limită de adopţie, adică fiecare om să poate adopta x câini. În plus, dacă este prins că abandonează căţelul ăla, are dreptul la 3 ani puşcărie. Prea drastic? Nu cred.
4. Dacă nu sunt adoptate, se bagă animalele într-un camion, se transportă într-un centru de eutanasiere unde sunt băgate în camere de gazare. Ieftin, rapid, eficient.
5. Pentru a nu exista riscul izbucnirii unei epidemii, leşurile să fie duse la crematoriu şi transformate în cenuşă.

Prea scump? Tăiaţi punctele 2 şi 3.

Dar veţi urla în gura mare că nu este uman! Ba e foarte uman şi mai ales corect. Li se dă o şansă să trăiască mai bine. Dacă nu au noroc, c’est la vie. La gazare cu ei.

Şi de când până când suntem atât de ipocriţi încât să folosim “uman” în aceeaşi propoziţie cu “câini” sau, mai general, “animale”? De exemplu, astăzi nu a fost foarte uman din partea unor câini să mă atace pe mine şi prietena mea, din senin. Sună aiurea, nu?

Cum s-a întâmplat? Pur şi simplu mergeam pe o alee în spatele unui bloc, conducând-o pe ea acasă. Vorbeam, glumeam, râdeam. La un moment dat, sar în spatele nostru 3 potăi mari, sănătoase, bine hrănite, supărate, gata-gata să sară să muşte. Ce dracu le-am făcut potăilor ălora să ne atace? Am trecut prin teritoriul lor? De când naiba este teritoriul lor? E teritoriul meu, al tău, al oamenilor. Nu al unor javre sălbatice.

Îmi aduc aminte cât de înjurat era Băsescu când a spus că nu mai vrea să vadă javre pe străzile Bucureştiului… Cât de revoltată era Brigitte Bardot că vrem noi să eutanasiem săracele animăluţe. De ce nu s-a plimbat ea singură noaptea printr-un cartier din Bucureşti infestat de javre fără stăpân? Să văd cât de mult mai iubea ea animalele după ce rămânea cu hainele alea de firmă sfâşiate şi cu găuri adânci în picioarele ei atââât de fine şi îngrijite. Sictir!

Apropo! Care e deşteptul căruia i-a venit ideea cu “puneţi un vas cu apă câinlor fără stăpân”?! Mă refer la clipul ăla de apare pe toate ecranele publicitare din intersecţiile Bucureştene. În loc să angajaţi hingheri, că şi-aşa cică n-aveţi destui (hint: oferiţi-le mai mulţi bani dacă vreţi oameni care să vină la muncă – îi puteţi lua din bugetul pentru reclame), voi tocaţi banii pe reclame ce îndeamnă oamenii să ajute javrele să crească mari şi sănătoase. Dobitocilor!

Edit: Am citit din nou articolul şi stupefiat am observat că nu se ieste concluzia. Băgând la înaintare scuza cu “mi-a mâncat căţelul tema” (da, bine, paragraful), încerc să repar stricăciunea, introducând, cu italics, paragraful lipsă.

Astăzi, în timp ce galopam pe Str. Nerva Traian, prin faţa fostei clădiri Connex, văd una bucată balenă Maybach (am scris corect?), posibil al lui Jiji (dacă are ADA la număr, aia e) trântită în silă pe diagonală, pe două locuri de parcare, chiar în faţa unei intrări. Să zicem că l-aş putea înţelege pe şofer, nu prea ai cum să parchezi camionul ăla drept, perperndicular cu trotuarul, fără să blochezi toată parcarea.

Apare un tip cu o maşină de cărat chestii (ceva gen Kangoo) care ori avea loc rezervat acolo, ori trebuia să livreze ceva. Avea treabă cu unul dintre locurile ale de parcare. Îl cheamă pe paznic şi îl întreabă nu-ştiu-ce, în timp ce arăta spre balena tolănită pe cele două locuri de parcare. Am auzit doar răspunsul dat de paznic: “Dacă vrei, poţi să urci şi să îi spui lui să o mute”.

Dar de ce să se ducă şoferul respectiv la nenea bogat, să îl roage să-şi mute maşina de acolo? Paznicului îi este frică? I-o fi ruşinică, poate? Niciodată nu am înţeles de ce cei care crapă de atâţia bani au dreptul să încalce după bunul lor plac regulile, să facă numai ce au ei chef să facă. Pentru că…au bani? Aşa şi? Nu ar fi trebuit să ne supunem acelorlaşi reguli (nu spun legi pentru că aici e clar). Sincer, dacă aş fi fost în locul posesorului de Maybach, m-aş fi bucurat dacă ar fi venit cineva la mine şi mi-ar fi spus “Ştiţi, ocupaţi două locuri de parcare. Credeţi că ar putea muta cineva maşina puuuuţin mai la dreapta?” Bine, hai poate nu chiar bucurat, pentru că probabil aş avea atâta lene în mine încât nu aş fi avut niciun chef să-mi mişc fundul din fotoliu, dar măcar apreciat gestul. Apreciat că sunt tratat la fel ca un om normal. Dar astea-s idealuri, utopii.

Inspiraţie de moment: Care e diferenţa Între un Maybach şi o Dacie 1310? Pe cupola Maybach-ului poţi să sari ca ţăranul fără nicio grijă, în timp ce, dacă ai pus piciorul pe cupola unei Dacii, ai toate şansele să-ţi faci o trapă custom. Depinde cât de mult a plouat în ultimele două luni. În rest, sunt cam la fel. Roţi au, motor au, scaun şi colac din ala de învârtit cu mâinile au, chestii de apăsat pe podea au. Amândouă cred că au şi băţ de amestecat mămăliga în dreapta (nu-s sigur de Maybach). Şi dacă le loveşti, pe amândouă tot cu ranga le repari.

Fain, nu? Nu am stat să fac poză maşinii pentru că riscam să fiu confundat cu una bucată cocalarex care se udă la vederea unui tir în 4 portiere.

Tocmai ce am observat că am de onorat două lepşe. Aşa căăăă…

Danz3l vrea o imagine care să mă reprezinte. Cam asta văd eu în fiecare dimineaţă, când mă trezesc cu noaptea în cap

Da, ştiu că e urât watermark-ul ăla, dar aşa mi-e o lene să-l scot acum…

A doua leapşă vine de la Petro, care îmi cere o listă cu 7 cântecele care-mi plac acum.

• Led Zeppelin – No Quarter
• Led Zeppelin – The Ocean
• Melting Carousel – Pony Tails
• Yngwie Malmsteen – Blue
• Wolfmother – Tales From The Forest of Gnomes
• Alice Cooper – Poison
• Apocalyptica – Path

Mai departe nu le dau nimănui. Dacă vrea cineva să continue, să-mi dea şi mie de veste.

Citind asta…

Când mergem pe strada şi tu îmi arăţi tipe “bune”, oare de ce primeşti de fiecare dată acelaşi răspuns, un “meh” dat în scârbă? Crezi că e teatru? Crezi că simt nevoia să salivez după nişte bucăţi de carne ce se plimbă pe trotuarele încinse, când ştiu că alături de mine e inima mea?

Ştii că tipa aia de pe terasă mi-a dat o foaie de hârtie cu numărul ei de telefon? Foaie pe care a primit-o înapoi, cu textul “sunt ocupat” scris pe spate? Cât de uşor mi-ar fi fost să o chem acasă la mine, să o servesc cu un vin roşu şi să i-o trag? Dar nu am simţit nevoia. Pentru că sunt cu tine. Pentru că pe tine te iubesc, pe tine te vreau, ţie vreau să ţi-o trag, nu unei fufe anonime de pe o terasă.

Chiar crezi că îmi face plăcere când îmi spui că astăzi s-a mai dat un client la tine? Oare crezi că pot fi indiferent? Ştii că, de fiecare dată când îmi spui asta, m-aş duce după el şi i-aş înfinge toate pixurile din magazinul ăla blestemat în fiecare por de pe pielea lui jegoasă?

Dar acum mai mult timp, când ai preferat să plângi pe umărul altuia, în timp ce pe mine m-ai lăsat acasă disperând, simţind o nevoie aproape de neoprit de a face cunoştinţă cu asfaltul întins la 8 etaje sub mine?

Dar acum, de curând, când mi-ai povestit de tipul ăla nou de la servici, retras, timid, ce parcă e un copil la 24 de ani? Ăla căruia ai simţit nevoia să îi faci o favoare intrând în vorbă cu el? Că sărăcuţul nu era băgat în seamă de nimeni şi ţi s-a făcut milă de el.

Ia gândeşte-te bine de ce a roşit prima dată când l-ai abordat.

Văzându-ii zâmbetul întins pe faţa lui proastă când erai afară la o ţigară cu el, crezi că nu aş fi vrut să îi infing capul în ţepii de pe gardul ăla ruginit? Oare de ce crezi că am aşteptat să intre, înainte să apar şi eu de după chioşc?

Am fost şi eu odată un timid şi primul gând care trecea prin capul meu de prost când eram abordat de o tipă mai atrăgătoare era “opaaa îi place de mine, nu o sa mai fiu virgin!”. Şi când mă gândeam la asta, roşeam ca o fată mare. Apoi, de fiecare dată când vorbeam cu ea, zâmbeam tâmp ca un copil în faţa unui magazin de dulciuri. Acelaşi zâmbet pe care-l avea ăla întins pe faţă. Dar ştii că, atunci când apărea prietenul fetei respective, fără să-mi dau seama, mă uitam la el insistent, acuzator. Cum se uita ăla la mine acum 2 zile, când nu ştiam cine e, ca şi cum i-aş fi furat de sub nas mărul interzis din grădina Edenului.

Acum ştii de ce a roşit ăla? Acum vei observa zâmbetul ăla de copil retardat pe faţa lui? Îmi vei mai reproşa oare acum că mă uit urât la el? Da, ştiu că e timid, “inofensiv” şi nu are nicio vină. La fel de inofensiv şi nevinovat ca un om de afaceri care, cu zâmbetul pe buze, îţi ia tot ce ai strâns într-o viaţă. Şi nu mă uitam urât la el, ci doar la fel de insistent cum se uita el la mine. Nu m-ai văzut niciodată uitându-mă urât la cineva. Nu m-ai văzut niciodată nervos cu adevărat.

Acum înţelegi de ce am spus că nu sunt gelos ci doar posesiv? La fel de posesiv ca orice alt bărbat de pe planeta asta. Dacă eram gelos, îţi uram toţi colegii de la servici care te salută dimineaţa. Dar posesivitatea-mi apare doar atunci când simt că un retardat se dă la tine. Şi da, sunt posesiv tot timpul, pentru că de fiecare dată când merg pe stradă cu tine de mână, se găseşte câte un păpuşel de trotuar care să se uite cuceritor la tine sau un moşneag slinos care parcă face infarct când te vede prin ceaţa ochilor săi. Ştiu că îmi spui că nu suporţi când se uită ăia pe stradă la tine, că nu îţi place când un client se dă la tine sau când muncitorii ăia se uită ca loviţi de streche la sânii tăi. Dar asta nu înseamnă că pot sta liniştit.

Dacă astăzi, când trec pe la tine la servici, îl mai văd pe ăla uitându-se la fel de insistent la noi, îl bag cu capul în tomberonul ăla plin de moloz şi cutii de carton din faţa magazinului.

De fapt, nu am să îi fac nimic. Nu am să încerc să te încui într-un turn de fildeş. Eşti liberă, pui. Dar nu uita, eşti atât de liberă cât poţi fi într-o relaţie. Ţi-am spus deja, din punctul meu de vedere nu mai există “eu”, ci doar “noi”.

Şi nici ţie nu am să îţi mai spun nimic. Dar dacă, din greşeală, intri aici şi citeşti singurică, să nu-mi spargi lumea în cap din nou.

Led Zeppelin – Stairway To Heaven

Led Zeppelin – Kashmir

Poate cele mai dulci cuvinte pe care le poate auzi un barbat dupa ce a rupt cauciucul.

Dar nu despre asta voiam sa vorbesc. A venit rucsacul pe care l-am castigat zilele trecute. E mare, incapator si cu multe buzunarase. Atat de multe buzunare incat mi-e frica sa nu uit pe unde bag chestiile si sa ma apuc sa rascolesc prin el ca o femeie ce-si cauta rujul in geanta ei la moda, supradimensionata.

Mai multe, mai tarziu. In noaptea asta, rucsacul se va intoarce in Timisoara, dar de data asta pe umerii mei, nu intr-o cutie, in masina firmei de curierat.

Ne citim peste cateva zile.