Astăzi dimineaţă, mă anunţă don’şoara prietenă că stimabilul domn vecin de dedesubt (cel care a avut norocul să fie inundat acum ceva timp de o ţeavă şpartă de la mine din apartament) s-a înfiinţat la uşa noastră şi a început să facă tam-tam că cică i-am fi ars pilota cu ţigara.

Nefumătorul de mine era la muncă, aşa că primii suspecţi din bătătură au fost don’şoara prietenă şi domnul coleg de apartament (care e bătut în cap şi fumează în continuare în camera lui, deşi i-am spus de o mie de ori să-şi mişte curul leneş pe balcon, că intră mirosul în pereţi şi că, după ce o să zboare de aici, nicio zugrăveala zugrăvelilor n-o să mă scape de putoare. Bun, el spune că nu, da’ oricât de înfundat mi-o fi nasul, oricât de mult o sta el întins pe geam şi oricâte beţişoare parfumate ar arde el în cameră, tot se simte mirosul). Revenind. Cum nenea coleg de apartament era şi el pe la muncă la ora aia, singurul suspect rămas… don’şoara.

Sus-numita i-a explicat frumuşel că la noi nu s-a mai fumat pe balconul din apartament de vreo 2 săptămâni (asta pentru că în ultimul timp am avut tot timpul ţoale la uscat, aşa că i-am expediat pe fumători pe balconul de pe casa scării – da, este balcon ş-acolo) dar că, în orice caz, mulţumită invenţiei numită “scrumieră”, de la noi nu se aruncă muci pe geam. Mucuri, pardon. De ţigară. Cu alte cuvinte, du-te nene şi te învârte. Nenea, după ce a mai făcut puţin scandal, s-a întors şi a început să coboare scările. După 2 trepte, ezită puţin şi spune “de parcă n-ar fi fost de ajuns ca m-aţi inundat”.

Poate aş fi ignorat tot episodul ăsta şi nici măcar nu m-aş fi obosit să scriu ceva, dacă nu ar fi scos pe gură ultimul rahat. Spunând chestia asta, dom’ vecin a demonstrat doar că e un dobitoc cu “obitoc” mare. Când a fost problema cu inundaţia, reuşisem să ne înţelegem cu pocinogul şi rămăsese totul ok. Nu e ok să te apuci să dezgropi o problemă moartă – decât poate dacă eşti hoţ de morminte, caz în care se acceptă, având în vedere că asta e “meseria” ta. Dar în relaţiile normale, ce e încheiat, rămâne naibii încheiat.

De fapt nu ăsta e singurul motiv. Mai e şi problema că, la bloc, mai sunt şi alţi vecini. Unde mai pui că mai există şi o chestie numită vânt, care are prostul obicei să ducă lucruri uşoare dintr-o parte-n cealaltă. Ca de exemplu mucuri de ţigară. Sau scrum. De ce a venit nenea ăsta ţintă la noi? În apartamentul ăsta sunt oare singurii fumători din zonă? Avem noi faţă de piromani? Sau poate că are impresia că noi am fi vreun soi de molimă Egipteană şi, dacă tot l-am trecut prin apă, trebuie neapărat să-l pedepsim şi cu foc? Urmează broaştele care sar din aparatul de aer condiţionat, sângele la robinet, păduchi-n saltea, muşte-n loc de parchet şi o molimă care să lovească-n animalul de companie.

Nu e ok să tragi concluzii nefondate. Deloc.

Of, of, futu-i pilota dracu’…

Ştiu că fiecare sărbătoare are o latură mai mult sau mai puţin comercială. Deşi nu-mi convine, înţeleg şi accept lucrul ăsta. Singura problemă este că hotarul dintre acceptabil şi exces este unul foarte îngust, foarte uşor de sărit din greşeală.

Acum, sincer să fiu, probabil nu aş scrie rândurile astea dacă nu mi-aş fi adus aminte că o florăreasă mi-a cerut, de 1 Martie,  6 lei pe un fir de lalea. Bun, am reuşit să negociez preţul, am băgat trei fire-n 9 lei dar, în timpul negocierilor, am fost făcut sclav, scârţar şi că mă înjosesc dacă mă “ţigănesc” pentru 3 lei. Românul se ţigăneşte, alţii negociază – depinde din punctul cui de vedere priveşti problema.

Acum, dacă tot am fost făcut cu ou şi oţet, ar trebui să-mi permit şi eu s-o fac pe florăreasă în fel şi chip, nu? N-am s-o fac, dar am să-mi aduc aminte că, în alte ogrăzi, moda capitalistă spune că în preajma sărbătorilor ar trebui să se ofere reduceri. Nu să se mărească preţurile şi nici să se dubleze. E şi logic, la o adică. Preturi mai mici înseamnă mai multe rahaturi vândute, mai multe chestii vândute înseamnă mai multă marfă rulată, ceea ce se traduce în profituri mai mari atât pentru comerciant cât şi pentru producător.

Doar la noi în ţară am văzut moda cu scumpitul lucrurilor în preajma sărbătorilor. Doar la noi, înainte de Crăciun, carnea ajunge la preţuri de pun în cui pofta oamenilor cu venituri mai modeste. Doar la noi, înainte de Paşte, un ou poate costa dublu faţă de cât e normal.  Doar noi cerem preturi prohibitive la flori şi bijuterii, nu o dată, nu de două ori pe an, ci de două ori în Februarie (că deh, şi Dragobetele începe să aibă, uşor-uşor, iz de comercial) şi de două ori în Martie.

În fine, n-are rost să mă mai enervez, că stric frumuseţe de sărbătoare – am dat suficient cu mucii-n baltă mai sus; când ar fi trebuit să scriu un elogiu de ţşpe paragrafe pentru femei, eu m-am luat de florărese şi de hafaceristul rromân.

Aşadar, cu barba-n piept, privirea-n vârful ghetelor şi mâinile la spate – aşa, ca un şcoler muştruluit de învăţătoare – vă urez un umil “La Mulţi Ani”!

Bun, acu’ că am scăpat de asta, să ne întoarcem la berea noastră.

Citind prin feed-uri, dau de o postare de pe blogul ParisDailyPhoto – o poză cu o copertă a unei reviste franceze, însoţită de o un scurt text în care autorul încearcă să explice de ce francezii urăsc parizienii.

Pe scurt, problema e că, la fel ca majoritatea celor care locuiesc sau lucrează într-o capitală a unei ţări, parizienii au tendinţa de a fi ceva mai neprietenoşi, snobi, egoişti, grăbiţi, superficiali, stresaţi decât cei din restul ţării. Asta, în principal din cauza ritmului mult mai rapid în care lucrurile se mişcă în oraşele mari.

Sună cunoscut? Ah, păi oui, le bucureştean îi exactement la fel.

Pentru a întâri cele de mai sus, ca un soi de bonus, avem, pentru cei care încă au impresia că rromânia e cea mai de căcat ţară şi că pe alte meleaguri umblă covrigii cu câini în coadă; aşa cum spuneam, avem neşte reclame care, deşi par a conţine secvenţe din cotidianul mioritico-miticesc, sunt cât se poate de franţuzeşti.

Aşa că, mes amis, putem fi fericiţi; capra vecinului moare şi ea, tensiunile dintre cei care locuiesc în capitala unei ţări şi cei din provincie sunt absolut normale, iar neciopliţii, nesimţiţii, bădăranii, miticii, verzele degerate sau cum vreţi voi să îi numiţi, se găsesc peste tot, nu doar la noi în ogradă.

Ok, nu sunt eu mare adept al pusului de filmuleţe pe blog dar, dacă muzica omuleţilor ăstora nu mă încântă în mod deosebit, videoclipul în mod sigur merită văzut.

Citind pe la Etherfast, mi-am adus aminte că, de vreo 2 săptămâni, mă tot chinuiesc să plătesc întreţinerea.

Nu e vorba de uitat, că am banii pregătiţi în sertar şi memento-ul la avizier (că dau cu ochii de el de fiecare dată când intru-n scară), numai că nu reuşesc să dau de administratorul blocului pentru a putea face plata.

Să explic procedura: la jumătatea lunii şi cu o zi înainte de sfârşitul acesteia, madam administrator se instalează în ghereta ei din casa scării. Programul de funcţionare e gândit numa’ bine – de la 17 la 19. Având în vedere că mie îmi este imposibil să ajung mai devreme de 19:30 acasă, iar administratorul de multe ori nu stă nici măcar până la 18:30… e cam clară treaba.

Buuuun, acum ceva vreme, am aflat de la un coleg de serviciu cum că el plăteşte de acasă, prin internet-banking, direct în contul asociaţiei de proprietari. Frumos şi civilizat, îmi spun. Internet-banking am şi eu, asociaţia trebuie să aibă un cont bancar deschis pe undeva, aşa că n-ar trebui să fie nicio problemă, nu?

Luna trecută, după ce am reuşit să o conving pe madam administrator să vină special pentru a încasa întreţinerea mea, mă apuc s-o iscodesc în legătură cu posibilitatea plăţii direct în contul bancar:

- Ştiţi, ne-ar fi mult mai comod să nu alergăm unul după altul pentru a plăti întretinerea. Ce-ar fi să-mi daţi contul asociaţiei, iar eu să plătesc direct acolo, prin OP?
- Aaa, păi nu avem aşa ceva, nu se poate.
- Nu e posibil, sunteţi asociaţie, trebuie să aveţi un cont bancar. Şi oricum, nu e ca şi când nimeni nu ar face aşa. Ştiu personal două cazuri în care proprietarul poate plăti pe internet, în contul asociaţiei.
- Da, da, aveti dreptate, dar la noi nu se poate plăti aşa.
- De ce?
- Comisioane, cheltuieli, nu e deloc comod… mai bine plătiţi când ne întâlnim şi asta este…
- A, păi dacă din cauza comisioanelor nu se poate, vă transfer eu cu 2 lei mai mult, să nu aveţi probleme la ghişeu.
- Da, da, aveţi dreptate. Eu nu ştiu acuma… vorbiţi cu preşedintele.

Preşedintele, un moşulică pe la 80 de ani, ia-l de unde nu-i. De două luni încerc să dau de el, şi niciodată nu e de găsit.

Până una-alta, cât timp a stat articolul în draft-uri, am reuşit să plătesc întreţinerea. De data asta chemat-o pe madam la “casierie” pe la ora 20 şi ceva. Sincer să fiu, îmi pare rău pentru ea, nu-mi stă în caracter să ţin oamenii pe drumuri, dar dacă nu vrea nu se poate să simplificăm procedura, eu nu o să pot ajunge după programul ei şi ea, în continuare, va fi deranjată de mine pe la 19:30-20 sau în weekend. Ghinion.

Şi când te gândeşti că unii nu doar că pot plăti pe net, ci au şi blog pe post de avizier electronic. Dar deh, trebuie să ai administrator de 27 de ani, nu o tanti ameţită care se ascunde după pantalonul preşedintelui de 80 de ani.