Io nu pricep o chestie; oamenii ăştia nu înţeleg că nu au fost “repatriaţi voluntar” din cauză că-s ţigani, ci din cauză că sunt nişte animale mizerabile care nu au fost în stare să-şi găsească un loc de muncă, o locuinţă normală (nu nişte cocioabe făcute din resturi luate de la gunoi) şi să trăiască decent şi corect într-o ţară civilizată?

Francezii nu au greşit cu nimic; sunt siguri că procedau exact la fel şi dacă ăia din taberele improvizate erau asiatici, negri, arabi sau piei roşii.

Se pare că cei de la conducerea Dedeman şi-au scos în sfârşit capul din fund şi şi-au instruit paznicii să nu mai facă exces de zel la intrarea în magazin, de data asta putând să intru cu rucsacul în spate fără ca nimeni să mai urle după mine.

Problema cu lipsa şi indiferenţa consultanţilor de vânzări a rămas. De fiecare dată când dădeam peste unul, ori era din altă parte şi nu mă putea ajuta, ori se grăbea undeva şi nu avea timp de mine.

Da, ştiu că mi-am încălcat promisiunea de aici.

1. Un gest simplu, de bun simţ: şoferul de autobuz de astăzi dimineaţă, care a deschis uşile cu 3-4 metri înainte de staţie doar după ce s-a asigurat în oglindă şi a lăsat biciclistul care mergea pe lângă trotuar să treacă. Asta, din seria lucurilor normale care, după ce stai în comuna bucureşti ceva mai mult timp, încep să ţi se pară deosebite, ciudate, chiar… nepotrivite.

2. Pe undeva pe la Valea Cascadelor, un nene mă vede pe trecerea de pietoni, frânează, se uită la semnul de trecere de pe stâlp, mă uit şi eu la acelaşi semn, mă uit la el, el se uită la mine şi amândoi ridicăm amuzaţi din umeri. O reacţie total diferită faţă de aceea a miticului care, după ce dă peste tine pe trecerea de pietoni, te mai trimite şi-n aia a mătii că ai avut tupeul să-i îndoi tabla.

Tocmai m-am uitat la 12 Angry Men (1957), la Ladri di Biciclette (1948) şi la The Birds (1963).

Nu pot spune că mi-au lipsit efectele speciale, muşchii şi bucile filmelor contemporane.

Cum? Fix în acelaşi fel în care o ţară civilizată rezolvă problema maşinilor lăsate alandala. Construind parcări, adică, şi construindu-le bine, nu doar de ochii lumii.

Ştiind că România e cu câteva decenii bune în urma Japoniei, nici măcar nu visez să văd aşa ceva pe plaiurile mioritice. Cel puţin nu în timpul vieţii mele.

Sursa: guardian.co.uk

… şi când spun spirit civic, mă refer la Hector, tipul care apare pe la sfârşitul filmuleţului.

De regulă mi se cam rupe când e meci; nu am nici “microbul”, şi nici nu-s un atârnache dornic de a avea subiect de discuţie cu ‘ăi de la muncă în ciuda faptului că n-am nicio tangenţă cu fotbalul.

Toate bune şi frumoase, numai că vecinii din cartier ţin neapărat să-mi aducă aminte când le joacă echipa preferată (de fapt, cred că orice echipă e bună – important e să se alerge unii cu băşica pe teren), dând televizorul taaaaare de tot şi urlând ca animalele pe geam de fiecare dată când un ameţit dă (sau e pe aproape de a da) cu mingea-n poartă.

Apropo de asta, ăsta e unul dintre motivele pentru care nu suport fotbalul. Apoi, pentru a putea spune că-ţi place un sport, trebuie să te poţi proiecta în locul sportivilor (bine, cel mai bine ar fi să-l şi practici, da’ parcă-i mai bine să stai tolănit pe canapea cu berea-n mână şi covrigelul între dinţi), iar eu, cu toată rotunjimea mea, numai alergând pe-un teren timp de 90 de minute nu mă văd.

Atunci când eşti mai rotofei decât majoritatea, cel mai tare doare nu atunci când te loveşti de mentalităţile de viţei echipaţi cu ochelari de cai ale unora, nici când oboseşti mult mai repede decât normal (de când cu bicicleta, am reuşit să dau jos câteva kilograme şi mă simt fantastic), ci atunci când intri în ditamai magazinul de haine şi nu găseşti o pereche de pantaloni scurţi pe mărimea ta.

În cazul de faţă, vorbesc de C&A-ul din AFI Palace şi din Militari Shopping.