Pe lângă Cotroceni Mall
Pe stradă, un omuleţ către un altul care căra o cutie mare din plastic:
Hai mă, tu la 18 ani ai hamsteri?! În loc să te întâlneşti şi tu cu o fată… hamsteri ţi-au trebuit ţie.
Pe stradă, un omuleţ către un altul care căra o cutie mare din plastic:
Hai mă, tu la 18 ani ai hamsteri?! În loc să te întâlneşti şi tu cu o fată… hamsteri ţi-au trebuit ţie.
Situaţia e în felul următor: drumurile-s blocate din cauza zăpezii, autocarul în care călătoreşti a alunecat în şanţ de aseară, de la ora 22, iar de tractat nu a putut nimeni să-l tracteze. Colac peste pupăză, primarul celui mai apropiat oraş ţi-a recomandat să nu stai ca prostu-n maşină, ci să te cazezi la el în urbe (cu alte cuvinte, “scuze băi băieţi, da’ prea repede nu ieşiţi de-aici”).
Văzându-te situaţia de mai sus, logic ar fi fost să spui “ok, asta este, dau 20-30-40 €, sau cât naiba o fi cazarea până când autocarul este pus înapoi pe roţi (presupunând că acea cazare n-ar fi fost gratuită), da’ măcar am un pat în care să dorm, o masă pe care să mănânc, un duş în care să mă spăl şi o budă curată-n care să mă cac”.
Problema este că ai noştri românaşi au refuzat de 3 ori oferta bulgarilor şi au ales să stea toată noaptea înghesuiţi în maşină, mai mult ca sigur fără încălzire, înfofoliţi în ultimul hal. Sau poate au avut încălzire, da’ au futut motorina din rezervor. Dar nah, îmi dau cu presupusul; habar n-am cât de confortabil e să stai îngrămădit o noapte întreagă printre scaunele autocarului, fie că e cald sau rece. Nu, nu am mers niciodată cu autocarul noaptea.
În fine, lăsând ironia la o parte, parcă mi-i şi imaginez pe unii: “Io cu otocaru’ am venit, cu otocaru’ plec! Să vină macaraua să mă scoată!” (pentru a completa imaginea, omul care spune asta trebuie neapărat să fie în mijlocul troienelor, îmbrăcat în adidaşi şi trening)
Serios acum, sunt curios care-s motivele lor; dacă este vorba doar de prostie/inconştienţă, sau dacă mirifica noastă presă a uitat iarăşi să menţioneze un mic detaliu ce-ar fi putut să schimbe total înţelesul articolului.
Chiar îmi era dor de încă o ninsoare. Nu de alta, da’ iarna parcă nu e frumoasă fără zăpadă pe jos.
Am scos poza. Nu-mi mai place.
Nu este de ajuns că nu mai developaţi filme în proces manual, că nu se mai prea găsesc oameni care să tragă pe film (faţă de anii 90, de exemplu) şi că se închid laboratoare foto pe capete, trebuie să aplicăm şi metoda rromânească de a face afaceri, nu?
Să începem cu matematica. Eu vreau să developez acasă nişte filme. În ritmul în care trag, voi developa cam 10 filme într-un an. Hai 12, maxim. Pe un film trag 37-38 de cadre, iar dacă-s scârţar şi încarc filmul în camera obscură am şanse să scot 39-40.
Într-o folie pentru stocarea filmului încap 5 cadre * 7 rânduri = 35 de cadre, ceea ce înseamnă că am nevoie de o folie + un rând pentru un film.
Aşadar, pentru 12 filme am nevoie de 14 folii. Într-un an. Este clar de ce nu are absolut niciun sens să dau 52 de lei pe 100 de folii la F64? De dragul calculelor inutile, 52 împărţit la 100 iegal 0.52 => o folie costă 52 de bani.
Ei, cât de greu ţi-o fi ţie, vânzător la laborator foto, să-mi vinzi 2 folii la 2 lei, cu profit ~ 150% (că deh, sunt convins că distribuitorul are preţuri mai mici decât F64)? Nu e ca şi cum, la toate cele 3 lab-uri din zona Romană (cei de la coloane, Miva de lângă nenea care repară aparate foto şi ceva Kodak de pe lângă London, cârciuma aia cu mese de biliard), aş fi cerut foliile lui peşte pe moka. Nu, m-am oferit să plătesc.
Dar nu, dom’le, “foliile se dau doar celor care developează la noi”. Nu se poate să-mi daţi câteva, chiar dacă nu am developat la dvs? Plătesc. “Nu, nu avem cum să facem aşa ceva”.
Un grecoi, un turcalete, un evreu sau orice altă naţie de om care ştie cât-de-cât ce e ăla comerţul, la auzul cuvântului “plătesc”, ar fi sărit ca ars şi m-ar fi fript cu un preţ, chiar dacă marfa respectivă nu e în mod normal de vânzare separat. Apoi, ar fi negociat. Da, ar fi negociat o nenorocită de folie pentru filme.
Refuzând să-mi vindeţi alea două folii, aţi întors spatele profitului care, dacă în bani ar fi fost micuţ, de un Leu şi ceva, procentual ar fi fost imens.
Nu, suma nu contează, ci atitudinea păguboasă.
Cine stătea la calculator mai devreme, pe la ora 19:30, înjurând sistemul de internet banking folosit de Alphabank şi pe toţi operatorii de la linia telefonică de suport? Eu, desigur.
Problema 1: Sistemul de internet banking al AlphaBank funcţionează pe bază de certificat şi poate fi accesat doar de pe Windows cu Internet Explorer. În 2010 nu s-a auzit de Mac OS-X, Linux, Firefox, Safari, Opera şi alte cheştii d’astea complicate. Trist.
Bun, ăsta e sistemul, trebuie să ne aplecăm şi să ne luăm partea, aşa că bootez în winblows şi pornesc internet sexplorerul. După ce am citit de vreo 5 ori instrucţiunile şi după tot atâtea încercări eşuate de a instala certificatul lui peşte, recunoscând că-s tembel şi nu mă pricep, mă înfig cu degetul în numărul de telefon de la suport.
Problema 2: Vedeţi programul de mai sus? Sau pe ăla de mai jos? Ei bine, pe la ora 19:30 nu mai răspundea nici dracu’ la telefon. Şi credeţi-mă, ştiu să fiu foarte insistent şi să sun foooarte mult. Vreo 30 şi ceva de minute, aşa.
Olandezii de la ING cum de au făcut în aşa fel încât să poţi folosi Home Bank-ul ăla de pe orice calculator, orice sistem de operare şi orice browser? Fără probleme, fără să fie nevoie să sun la suport şi să nu găsesc pe nimeni în timpul orelor de program?
Din păcate, câţiva ani buni nu am cum să-mi bag picioarele-n banca grecilor ăstora, că am de rambursat una bucată sănătoasă de credit. Poate totuşi în anii ăia se trezesc omuleţii şi implementează un sistem de internet banking mai ok.