Cat de mult trebuie protejat poporul de ororile sexului?

Ultima apariție cinematografică al cărei nume pare să fie pe buzele tuturor este Nymphomaniac, un film controversat ce a luat nastere de unde altundeva decât dintre circumvoluțiunile lui Lars von Trier, un regizor care, printre altele, a scos si ceva filme porno, două dintre care chiar au contibuit la legalizarea pornografiei in Norvegia.

Varianta scurtată și cumințită a lui Nymphomaniac se întinde de-a lungul a 3 ore, așa că, din motive oarecum evidente, s-a decis împărțirea acestuia în două volume ce vor fi proiectate în cinematografe ca două filme separate.

Am fost la prima parte în ceea ce cred că e cel mai civilizat cinematograf din Bucuresti (nu am să spun care, sic, pentru că vreau să rămână așa), atât din perspectiva sunetului, cât și a imaginii, a scaunelor, a calității oamenilor care-l frecventează și a faptului că nu se vând nici băuturi și nici crănțănele. Un… hai sa zic templu dedicat filmului, nu consumului de carbohidrați dătători de nevi în timpul proiecției. Am precizat asta pentru că nu am avut parte de co-spectatori care să comenteze de-amboulea la fiecare scenă mai altfel, lucru care contribuie extraordinar de mult la calitatea experienței cinematografice.

Pe foarte scurt, a fost foarte interesant și sunt de părere că este un film bun. Au fost și niste scene ceva mai explicite, au răzbătut și niște versuri ale lu’ nenea Poe, mi-am îmbunătățit și cultura generala cu niste paralele la pescuit, s-a vorbit și de Fibonacci, am avut parte si de destul de multe scene în care trebuie să gândești nițel pentru a-ți da seama despre ce este vorba. În mare, nimic extraordinar de scandalos, dar destul de multe lucruri spuse într-un mod foarte… sugerat. Nu mă refer la partea strict sexuală aici, din punctul ăsta de vedere sunt foarte puține lucruri spuse în mod indirect.

Tipic lui Lars von Trier, totuși, și în concordanță cu experiența mea trecută cu Antichrist, se pare că prima jumătate a lui Nymphomaniac este destul de digerabilă. Spun asta, pentru că cei de la CNC (Comisia de rating a Centrului Naţional al Cinematografiei) au decis să catalogheze Nymphomaniac Vol. II drept IM – 18 XXX, ceea ce încadrează filmul în categoria „filmelor interzise minorilor şi proiecţiei cu public”.

Adevărul e că Herr Trier are tendința de a deveni mai brutal spre a doua jumătate a filmului, dar Indiferent de cât de explicită și scandaloasă ar fi a 2-a parte, decizia CNC-ul spune foarte multe despre nivelul la care suntem plasați de către autorități, în ideea că se presupune că nu suntem capabili să luam, de capul nostru, o decizie informată cu privire la cantitatea de scene explicite pe care putem să o digerăm.

Soluția este, se pare, să bage filmele care contin astfel de scene dar care au valoare artistica și al căror scop principal nu e pornăiala (deși scenele explicite în cazul ăsta au un rol destul de important în… exprimarea ideii autorului) în aceeași găleată cu filmele porno de duzină și astfel să îi scape de câteva nopti nedormite pe idioții care nu sunt în stare să-și facă temele înainte de a-și mișca fundul la cinema.

Înțeleg nevoia de a limita accesul la filme de genul pe posturile de televiziune publică, unde poate intra un copil din greșeală. Dar cum nici merele nu-s pere și nici iarna nu-i ca vara, cinematograful nu e un loc în care să te afli din întâmplare, mai ales cu toată familia după tine, ci e unul în care te duci cu premeditare și, sper eu, în urma unei minime documentări.

În realitate, se pare că asta nu se prea întamplă. Pot da drept exemplu un cuplu care și-a târât boracul de vreo 10 anișori, așa, la The Weight, un film coreean cu scene destul de explicite și cu un trailer care setează extraordinar de corect așteptările. Să exemplific:

Cu alte cuvinte, dacă parinții ăia idioți care s-au ridicat revoltați la mijlocul filmului pentru a-și salva odrasla de ororile de pe marele ecran s-ar fi uitat la acel trailer sau dacă ar fi citit vreo recenzie, ceva, ar fi știut că ăla nu e un film la care să-ti duci copilul.

Dar nu, nu au facut asta, și mulțumită idioților care… hai să zic că vor să fie surprinși de viață, CNC-ul a decis că partea a doua a peliculei lui Lars von Trier e prea pornache pentru pudicul public din Românica, asa ca trebuie interzisă în cinematografe.

Am spus idioți de prea multe ori? Bine, pentru că asta sunt. Niște idioți.

În timpul ăsta, publicul comân consumă pornache mizerabil pe bandă rulantă și bârfe de duzină despre cine s-a futut cu cine în toate ziarele de “mare” cultură ce sunt afișate fără inhibiții pe toate tarabele. Nu mai spun că din secunda doi în care dai drumul la televizor ești asaltat de talk-show-urile și de reality-show-urile căcăcioase care sincer cred că-s mult mai dăunatoare decât imaginea unei felații în tren, felație care oricum nu are decât foarte puțină treabă cu actul sexual în sine. Dar nu, astea-s ok, problema e cu un regizor danez care a avut tupeul să facă filme cu scene explicite care nu pot fi înțelese la un alt nivel decât cel carnal și al căror rol nu e in niciun caz să provoace un orgasm unui popor îndobitocit de Libertăți, Click-uri și Can-can-uri. Poate doar unul intelectual, dacă publicul nu ar fi impotent la capitolul ăsta.

Dacă nu ați făcut asta deja, recomand cu tărie citirea articolului din link-ul de mai sus, asta pentru a vedea mai bine cine este în comisia care a decis că Nymphomaniac, Vol. II este prea hardcore pentru a fi difuzat într-un cinematograf.

A, am spus că suntem prima țară din Europa care cenzurează filmul ăsta în cinematografe? Măcar la asta, la cenzură adică, să excelăm, dacă la altceva se pare că nu suntem în stare.

Împărtășania digitală

Dacă Evul Mediu a fost epoca în care progresul intelectual de orice fel a stagnat în timp ce spiritualului de fațadă s-a ridicat pe noi culmi, Renașterea a fost perioada în care omul a început să se ilumineze la tărtăcuță, iar Epoca Modernă nu a fost nimic mai mult decât perioada în care războiul a căpătat nuanță globală, acesta fiind, dacă nu singurul, atunci în mod sigur principalul motor al progresului științific, atunci era în care ne aflăm de vreo 20-25 de ani trebuie să fie era împărtășirii, aproape la nivel de exibiționism, a informației, de orice fel ar fi ea.

A început timid, cu mesaje electronice trimise dintr-un colț al altul al lumii. Doream să cunoaștem și să ne conectăm cu alte culturi, fără intermediari, cu ajutorul celorlalți oameni conectați la virtual. Au apărut apoi serviciile de dating online, primele încercări de realități virtuale, primele rețele de socializare, primele jocuri mmorpg, pentru ca în zilele noastre să evoluam până la primele valute virtuale.

Hei, joben… toate-au fost, la timpul lor, ceva exagerat.

La un moment dat, viața așa-zis virtuală s-a contopit cu aceea reală, a dispărut granița dintre cele două medii, iar oamenii au început să împărtășească din ce în ce mai multă informație cu din ce în ce mai puține strângeri de inimă, exact așa cum făceau și în viața reală atunci când se aflau în mijlocul prietenilor. Suntem ființe sociale, e drept, iar deși mecanismul ăsta ne-a ajutat până acum să supraviețuim și să evoluăm ca specie, acum regulile s-au diversificat puțin. Virtualul nu e o cameră intimă, izolată de ochi și urechi străine și nici nu este instrumentul cu ajutorul căruia să poți fi, fără efort, anonim. Virtualul este o plasă imensă formată din fire, imaginare sau nu, care se întind pe zeci, sute de mii de kilometri, fire pe care, din când în când, se mai plimbă și un metaforic păianjen. Iar păianjenului îi este ușor, pentru că împărtășaniile astea virtuale nu se disipă în eter, așa cum se întâmplă în viața reală, ci rămân agățate de firele virtuale, la îndemâna oricui va dori să le folosească împotriva ta peste câteva săptămâni, luni, câțiva ani.

Rețelele sociale, din ciudățenii greu acceptate au devenit un standard al existenței (cum, nu ai feisbuc?!). Un alt gigant și-a construit, sub deviza “do no harm”, o bază de date populată cu informații despre internauți care probabil este mai completă decât ar fi putut visa vreodată serviciile secrete. Oamenii anunță când intră într-o cârciumă, când sunt la concert, urcă poze-mărturie și declară, pe proprie răspundere, cu cine au fost în acele locuri. Ba, mai mult, își urcă, de bună voie și nesiliți de nimeni, trasee întregi înregistrate cu GPS-ul telefonului mobil, cu o precizie de 3 metri sau mai puțin.

Implicațiile sunt clare, anume că toată lumea știe sau poate afla, relativ ușor, cam totul despre tine. Unde ai lucrat, la ce facultate ai fost, la ce liceu, care-s rudele tale, ce prieteni ai, ce obiceiuri ai. Ai o problemă cu alcoolul? Nu mai poti ascunde asta cu ușurință, rețelele de socializare sunt probabil pline cu poze cu tine în ipostaze edificatoare. Ai călcat în străchini și ți-ai tras amantă(e)? În mod sigur un amic binevoitor va posta, naiv, o poză în al cărei fundal ești tu, dansând cu mâinile pe curul ei. Ai privacy settings și site-urile unde îți verși informația sunt securizate? Security shmecurity, există crackeri, există mandate guvernamentale, există data leaks “accidentale”, e ok.

Ceea ce mă face să ajung la problema “unde ne oprim”? De exemplu, cine în toate mințile și-ar urca ADN-ul decodificat pe un site? Deja sequencing-ul a devenit accesibil, din câteva mii de dolari acum toată distracția costă numai câteva sute. Pe viitor, poate va fi 100. Mai târziu, după ce avansul tehnologic își urmează cursul, va fi 30. Sau poate va fi un serviciu gratuit, oferit de vreo rețea socială, singura șmecherie fiind că, după decodificare, vei fi asaltat de reclame și conținut targetat pe, ce altceva decât caracteristicile tale genetice. De la medicamente, până la sacoul ăla care arată bine pe un blond cu ochi verzi și care are ușoare tendințe către supraponderabilitate, sau recomandări de aziluri pentru că ai o genă care-ți triplează șansele de a face cunoștiință cu neamțul Alzheimer, de exemplu.

Din punct de vedere social, ceea ce acum un an era scandalos, acum face parte din banal. Din punct de vedere tehnologic, ceea ce acum două decenii era aproape inimaginabil, acum a devenit realitate, așa că trendul actual nu duce nici către o nivelare a volumului de informații împărtășit cu restul lumii prin canalele digitale, și nici către o plafonare a tehnologiei care să limiteze puterea de procesare și capacitatea de stocare a tuturor datelor aditionale. Din contră, tendința este de creștere continuă.

Do no harm, ei pe dracu.

Oamenii, ca niște oițe ingenue, eliberează tot puhoiul ăsta de informații confidențiale (informații pentru care în trecut autoritățile statale trebuiau să muncească serios) în pâlnii virtuale, așa-zis securizate, ce aparțin unor corporații listate la bursă, având în același timp pretenția ca acele corporații să dea dovadă de verticalitate.

Păi de când o corporație are ca scop principal făcutul de bine? De când scopul unei corporații este acela de a apăra intimitatea? De când au renunțat corporațiile la grafice de profit, la presiunile investitorilor, la apărarea propriilor interese în detrimentul drepturilor oamenilor, o siluire a drepturilor care începe cu obligativitatea lucrului peste program pentru norocoșii corporatriști, continuă cu cursa pentru obținerea celei mai ieftine mâini de muncă din cele mai productive sweatshop-uri cu putință și finalizează ca într-un porno de duzină cu lipsa totală de etică în ceea ce privește direcția în care e îndreptată toată puterea datelor acumulate de la eventualii clienți?

Sau credea cineva cumva că toate serviciile astea moka de care ne folosim sunt chiar moka?

Nu sunt diferit, dacă mă gândesc la câte chestii confidențiale am vărsat în digital, mă sperii. Sunt însă conștient de mult timp de lipsa de intimitate digitală și sunt fericit că e mult mai greu să fiu catalogat drept paranoic sau cinic atunci când vorbesc despre asta mulțumită (da, da, mulțumită, nu datorită) presiunilor autorităților din ultima vreme de a crea un fond legislativ care să faciliteze accesul la, practic, tot ce ține de digital (dintre care cele mai mediatizate sunt SOPA, PIPA, și ACTA). Mai mult, ultimele scandaluri legate de programele de supraveghere ale autorităților din anumite țări care, teoretic, ar fi trebuit să fie stâlpi ai libertății și apărători aprigi ai intimității individului, nu fac nimic decât să-mi întărească convingerile cum că ne îndreptăm către un stat global mai mult sau mai puțin asemănător cu cel visat de Orwell. Asta, dacă nu suntem deja de ceva vreme în acel stat, căcatul începând abia acum să iasă la suprafață.

Toate-s nouă și vechi îs toate

Ce e interesant, totuși, e felul în care s-a schimbat percepția publicului cu privire la cât de acceptabilă/suportabilă este monitorizarea.

În anii 70, în urma scandalului Watergate, au fost judecate și condamnate 43 de persoane, 12 dintre care fiind înalți oficiali ai administrației Nixon. Ba chiar Nixon, fiind confruntat cu posibilitatea de a fi condamnat de Senat, și-a dat demisia. Primul și singurul (până acum) președinte american care a făcut asta. Bun, contextul era diferit, monitorizarea era îndreptată împotriva oamenilor din interior, cu scopul de a șantaja și a mușamaliza anumite… hai să le zicem nereguli. Plus că, pe atunci, pentru a instala sistemele de monitorizare, trebuia să intri oarecum prin efracție.

Acum, este monitorizată toată lumea, fără discriminare, cu ajutorul unor legi obscure, legi atât de mișto încât companiile vizate nici nu au voie să spună dacă au fost sau nu obligate să deschidă robinetul cu informații. Pot doar să sugereze, într-un mod extrem de interpretabil, că zvonurile sunt adevărate. Iar despre scop? Prioritatea monitorizării contemporane, cel puțin la nivel declarativ, este de a preveni terorismul. Ce s-a întâmplat în Septembrie 2001 a fost un precedent extraordinar pentru a pune bazele unui sistem de cârmuit populația prin frică. Si sistemul funcționează. Adică, ce contează încălcarea unui lucru atât de mărunt precum intimitatea individuală atunci când alternativa este un avion înfipt în Pentagon sau într-o zonă dens populată? Ce, ai cumva ceva de ascuns?

Principiul de funcționare, în ambele cazuri, este aceleași – înregistrăm informații de-a valma, urmând să le folosim, dacă este cazul, împotriva celor vizați. Diferența stă în volumul de informații înregistrate și în faptul că, aparent, acum e legal să faci asta.

Pentru a dilua și mai mult limitele dintre virtual și real, banalele si oarecum benignele principii de monitorizare a vizitatorilor unui website sunt implementate și în viața reală. Un magazin din Statele Unite s-a apucat să monitorizeze vizitatorii prin intermediul semnalelor wifi emise de device-urile din buzunarele acestora. Practic, sunt urmărite exact aceleași chestii ca în online: ce conținut “accesezi”, ce pattern de deplasare în site ai, cât stai într-o anumită secțiune și care este ultimul conținut accesat înainte de a părăsi site-ul. Problema nu e neapărat monitorizarea în sine (plus că au și avertizat vizitatorii printr-un afiș), ci faptul că, pentru monitorizare, sunt folosite niște date dupa care poate fi identificat ulterior device-ul. În contextul actual, în care datele stocate nu sunt, în realitate, confidențiale, this is a big no-no.

Iar dacă cineva vrea să vadă ce faci în casă, nici măcar intrarea prin efracție pentru a instala un microfon sau o cameră de supraveghere nu mai e necesară. Nu mă refer la camerele IR care văd prin pereți sau la alte echipamente care costă o căruță de bani, ci la radarele pasive care utilizează rețelele de wifi existente (tehnologie care practic nu necesită nicio investiție majoră, putând fi folosite routerele existente), sau la multitudinea de device-uri pline de senzori și camere pe care le avem instalate prin casă și care tehnic vorbind, ar putea fi folosite în scopuri necurate.

În răzbel, mai tăt îi permis

În timpul ăsta, toate națiunile din lume care au o lingură-n ciorbă își izolează și își protejează pe cât posibil vestigiile digitale, pe toate fronturile.

Americanii aleargă de ceva vreme după Assange și, cumva, se pare că nu reușesc să pună gheara pe el. Snowden, cel care a dat cu fofârlica apropo de programul de monitorizare PRISM al NSA-ului, e și el pe drumuri și caută o țară binevoitoare care să îi ofere azil.

Revoluția digitală din Moldova a demonstrat puterea internetului în general și a rețelelor sociale în special. Turcii profită și ei de internet, făcând cunoscute lumii întregi actele de violență ale poliției împotriva protestatarilor pașnici, în ciuda succesului înregistrat de autorități în înnăbușirea canalelor media clasice. Autoritățile din Libia au încercat să taie și accesul în digital, dar acest mediu este atât de virulent încât deja se scurseseră în exterior informații despre revoltele din țară. Naiba știe ce s-a întâmplat în Mai când Siria a fost deconectată de la Internet.

În contextul actual, se mai miră cineva că autoritățile statale sunt atât de speriate de puterea oamenilor încât își îndreaptă arsenalele digitale împotriva acestora?

La nivel internațional, Iranul a mușcat-o deja cu centrifugele virusate, așa că acum își izolează toată infrastructura de telecomunicații. La fel, rușii și chinezii își taie legăturile cu exteriorul și pun în funcțiune interneturi statale, cu sisteme de operare concepute și aprobate de autorități, iar americanii refuză importurile producătorilor Chinezi de echipamente de telecom.

Concluziile e două

Prima, că oamenii reacționează extrem de diferit în offline si în online, iar ceea ce funcționează și e mai mult sau mai puțin acceptabil într-un mediu este total inacceptabil în celălalt. Ca nație, dacă tot vrei să o arzi orwellian, ar fi bine să îți dai seama de asta înainte ca oamenii să se prindă că funcționarii publici știu ce număr poartă restul populației la chiloți. Din păcate, memoria colectivă e scurtă, neregulile sunt uitate rapid, așa că dacă există suficientă presiune și pârghie, aceleași măsuri vor fi cu siguranță implementate mai eficient în viitor.

A doua concluzie e că, fie că ne dăm seama au ba, ne aflăm într-o stare globală de conflict, lumea aflându-se într-o tensiune constantă generată de un război rece digital, cu toate implicațiile unui conflict (armat sau nu). Una dintre implicații este că poporul trebuie să țină în spate mai toate consecințele acestui conflict, iar felul în care acesta reacționează la genul ăsta de presiune este, de multe ori, prin revoltă. Iar cum conflictul actual este unul digital, și revolta tinde să se manifeste în același mediu.

când neanderthalul deschide gura

Când eram mic (nu, nu e un post din categoria “pi vremea mea”), de fiecare dată când strâmbam din nas la mâncare sau la jucării, părinții îmi aduceau aminte că ar trebui să fiu fericit că am atâtea și că alții nu au nici măcar un sfert din ce am eu. Mă enervam, nu pricepeam cu căp’șoru’ meu mic de ce mă tot freacă la icre cu asta și ce treabă am io cu ăia care n-au, dar în general făceam ceea ce spuneau ei, așa că înghițeam în sec și terminam ciorba. Ei erau cei mai mari, adulții, și în mod sigur știau ei ce știau.

Ajuns fiind la o vârstă ușor mai înaintată (că de maturitate, din păcate, se pare că nu prea poate fi vorba), observ cu privirea încețoșată de durerea datului cu tesla-n ouă că, deși am capul mult mai mare, apucăturile-mi sunt la fel de zmuncite și am, în continuare, tendința de a lua lucrurile de-a gata și de a nu fi în stare să le apreciez decât după ce mă dau temeinic cu capul de părete. Așa că, dacă nu-mi convine ciorba, nu ezit în a-mi da cu părerea-n baltă și cu mucii-n fasole în cel mai direct și necizelat mod cu putință, fără a mă gândi că povestea nu are nicio legătură cu ciorba în sine, ci cu cine a gătit-o și cu porțelanul în care ți-a fost pusă-n față. Apucături de copitată, care va să zică.

Ce legătură are ciorba cu fasolea și cizelarea cu ceea ce alții nu au nici măcar pe sfert? Păi, dacă tot m-am apucat în seara asta să fac uz de comunicarea (prea) directă, zic să nu fac excepție nici acum și s-o dau din fundul grădinii, fără perdele:

În momentul în care femeia care te ține de braț se apucă să tapeteze, în nebunia ei frumoasă de femeie, toată peștera (virtuală sau nu) cu poze cu tine și cu ea, e foarte important să-ți scoți capul din fund și să te lepezi repejoru’ de orice urmă de egocentrism.

Se pare că zodiile de foc au un fel aparte de a se exprima, cu atât mai mult cu cât au ascendent în taur. Pardon, în bou. Așa mi s-a șoptit acum ceva vreme-n cască, așa repet și eu. Așa că atunci când deschid gura, nu o să fie clar că pricep că nu e vorba de cum mi se văd șuncile de sub tricou, că nu sunt poze de impresionat pițipoance pe internet, că parte a “neliniștii” pe care o simt atunci când văd că my significant other s-a apucat să posteze poze cu dizgrațiosul subsemnat se datorează faptului că ăsta e teritoriu nou pentru mine și că nicio altă femeie nu a mai făcut asta. Stiu că acum sunt ăla la care mă uitam în pozele cunoștințelor mele de gen feminin, ăla cu burtă, poate cu ceva chelie, strâmb, slab ca bățul, cocoșat, cu un neg imens pe nas sau cu urechi clăpăuge, în fine ăla la care mă uitam câș și nu pricepeam ce naiba are așa de special. Stiu că fiecare postare dintr-asta înseamnă că, deși eu nu sunt foarte sigur ce am în plus, ea știe și asta e tot ce contează, și știu că în fiecare poză e o declarație nescrisă de dragoste.

Nu, nu, deși știu toate astea, tot ce-mi va ieși pe gură va fi un… ceva aproape articulat: “nu place, de ce nu întrebi înainte, da’ dacă tot ai pus, lasă”. Cum adică “de ce nu întrebi?” Da’ de ce căcat să întrebe, sunt bou? În loc să îi răspund la declarațiile repetate de dragoste, eu mă oftic că peștera e tapetată cu poze cu mai multe forme decât mi-aș dori, așa că îi dau echivalentul unui dos de palmă verbal, lăsând-o năucă și probabil întrebându-se dacă mai are rost să-și dea prea curând jos chiloții de fier în preajma mea. Că oftica-mi trece repejor și-mi dau seama de toate chestiile de care povesteam mai sus, asta nu mai contează, ce-am dat pe gură nu mai poate fi băgat înapoi. 

Copitatul de serviciu a dat cu bățul în baltă, a împrăștiat ceva noroaie, iar acum așteaptă să vadă ce se întâmplă după ce se limpezește ochiul de apă.

Livrați-aș coletu’!

Sistemele de curierat moderne sunt niște nestemate ale logicii și organizării umane. Pe bune, nu am decât cuvinte de laudă la adresa celor care stau în spatele logisticii, o mână de indivizi care au o dexteritate mentală ce probabil ar pune la respect multi generali de armată.

Totul este monitorizat cu precizie, nodurile de distribuție sunt poziționate strategic, nimic nu se pierde, pot afla când pleacă pachetul meu din localitatea anonimă în care-și are depozitul magazinul de unde mi-am cumpărat rahaturile, când ajunge și când pleacă din următorul centru de distribuție, Herne-Boernig, apoi din Nurnberg, Viena, Vecses, după care… nimic, sănătate și la revedere. Coletul meu ajunge în gaura neagră numită România, văgăună în care nici măcar cei de la relatii cu clienții nu-mi pot spune ce dracu se întâmplă.

Apoi, mă trezesc dintr-o dată cu un telefon dat de Ghiță care așteaptă cu cutia-n brațe la portiță, Și Ghițuș ăsta îmi spune suav la telefon, cu o voce d-aia de domnișoară la 60 de ani căreia îi pute tot și care se irită de la orice îndrăznește să nu fie în ton cu standardele ei unice, în neconcordanță cu acelea ale societății în care trăiește. În fine, îmi spune să cobor mai repede și să îl scap de cutie, că el se grăbește și nu stă după fundul meu.

La Ghițuș nu merge cu scuze penibile gen “stați vă rog 10 minute să-mi trag nădragii”, sau “dacă nu puteți sta 10 minute, lăsați vă rog coletul la recepție, e ok, am încredere în cei de acolo”. El mă vrea pe mine și mă vrea acum, iar dacă nu pot în secunda asta, nu-i bai, trece și mâine prin zonă. Dar nu care cumva să mă pună naiba să nu răspund sprințar nici a doua zi la apel, că auf wiedersehen, dăm coletul la retur. Mai ceva ca un neamț, monșer.

Acuma, io-l înțeleg pe om, probabil are mult de muncă, e grăbit. Dar sper să mă înțeleagă și el pe mine că, datorită grabei ăsteia inexplicabile, am simțit nevoia să depun o reclamație. Adică, cine știe, o fi vreo problemă de la firmă, vreo greșeală, ceva, de i-au încărcat programul atât de tare. Iar în cazul ăsta, să-mi fie cu pardon, dar Ghițuș ar trebui să-mi fie recunoscător – mă gândesc că o asemenea intervenție din partea mea ar putea avea ca rezultat eliberarea măcar parțială a programului său. Sau, cine știe, poate chiar îl eliberează de tot, că e păcat să trăiești stresat.

Cum e cu bicicleta pe străzile Capitalei?

Niște cunoscuți, la un moment dat, voiau să-și ia bicicletă și să o ardă hipsterește cu zambilica-n colțul gurii (că spicul țărănesc ie prea mainstream) în drum spre muncă. În lumea lor, totul era perfect, ar fi ajutat la decongestionarea traficului dă București, la reducerea efectului de seră, la transformarea planetei într-un loc mai plăcut, mai verde. Se gândeau de asemenea că și ei vor fi mai fericiți, că vor fi înconjurați de oameni fericiți, că toată lumea le va zâmbi, că vor trage pârțuri parfumate și că toată lumea va fi roz.

Nu se gândeau că vor trebui să meargă pe stradă. Acum, ca să fac o paranteză, nu zic că nu ai putea să mergi pe trotuar. Tehnic vorbind, ai putea, numai că îs doo probleme mari și late; unu la mână, e ilegal și ești tâmpit dacă faci asta fără să te gândești că nu ai ce căuta cu bicla pe trotuar printre femei cu cărucioare, oameni cu diverse probleme de mobilitate, copii, oameni care-și plimbă câinele și multe alte obstacole.. biologice și imprevizibile. Iar dacă tot vorbim de obstacole, ajungem și la a doua problemă, anume bordurile în care, dacă nu le ai cu șchemele, îți rupi roțile una-două. Iar cu bicicletele dorite de amicii ăștia ai mei nu prea aveai cum să faci scheme.

Revenind la mersul pe stradă, se pare că oamenii ăstia au aflat că îs căpos de fel și că nu mă urc cu roțile pe trotuar nici bătut, lucru din cauza căruia m-au întrebat așa, mai timizi: “da’ cum e… cu mașinile?” Așa că, dorind să le deschid oleacă ochii, le-am descris drumul pe care-l făcusem în acea dimineață spre muncă. 6 kilometri juma, între Drumul Taberei și Romană, drum care se desfășurase cam așa:

Plecat din fața blocului, uite un câine, mă latră, groapă, ocolesc prin stânga, alți doi câini-n stânga care au sărit dintre mașini, altă groapă, trec prin dreapta, ignoră javrele, curbă stânga, grijă că vine o mașină care vine tare pe străduța cu o singură bandă și care sigur nu m-a văzut, mă dau mai la dreapta, așa e, nu m-a văzut, șoferul frânează brusc, trage dreapta, trag și eu dreapta mea, iau o groapă, ma lipesc de bordură, ne ocolim, mă înjură, dă-l dracului că deja îs imun la cercopiteci dintr-ăștia, sar un șanț, mă pregătesc să ies din cartier.

Fac la dreapta pe Bd Timișoara, banda 1 e liberă, mă bag, mă claxonează ăla de pe banda 3, merg mai departe, canal, îl ocolesc prin dreapta, alunecă roata spate pe noroiul de pe marginea drumului, redresez, merg înainte, intru în prima intersecție mare, mă uit ca girofarul peste tot, văd cu colțul ochiului un tâmpit care m-a ajuns din spate și care vrea să facă dreapa peste mine, ridic mâna de semnal stânga, boul mă claxonează și se apropie mai tare, îl evit, reușesc să trec de intersecție, grijă la autobuzul din față care tocmai oprește în stație, mă asigur în spate, am loc, semnal stânga, mă bag în depășire, trec, merg înainte, canal, mă uit în spate, ocolesc prin stânga, semafor roșu în intersecție, opresc spre stânga benzii, să nu mă înghesuie vreun șofer grăbit.

Se face verde, accelerez odată cu mașinile, mă bag înapoi pe marginea dreaptă, văd o portieră cum se deschide, privire rapidă-n spate, hai că merge, trag stânga să evit, trec de mașină. Următoarea intersecție semaforizată, prind verde, sunt mașini oprite pe celălalt sens care vor să facă la stânga, primul șofer de pe contrasens se uită în ochii mei, aud cum turează motorul mașinii, frână tare, ridicat roata spate-n aer, oprit la milimetru de idiotul ăla, aud cum mă înjură prin geamul deschis, dar totuși trece mai departe. Dacă tot eram oprit, după el mai trec doi.

Trec de intersecție, merg mai departe până la Răzoare fără incidente. Urăsc intersecția asta, dar trebuie să trec prin ea. Prind roșu la semafor, mă opresc, uit să ocup banda și normal că se bagă un conservar la 2 centimetri de mine. Se face verde, pornesc cât de tare pot, cu mâna stângă ridicată de semnal și cu juma de ochi în spate, să văd ce se întâmplă. Da, normal că vor să facă la dreapta de pe banda doi, frânez cât să nu intre în mine idiotul cu SUV-ul cât casa, cel din spatele lui mă lasă, trec și mă opresc la următorul semafor. Se face verde, plec cât de tare pot și tin tot înainte, pe banda a 3-a sau a 4-a, una dintre cele două benzi pentru făcut la stânga. Mă claxonează unul în mașină de firmă, după care se bagă agresiv pe lângă mine și-mi taie fața, un taximetrist îmi umple frigiderul cu carne și mă invită pe trotuar, coafura rezistă și ajung cu bine la semaforul de dinainte de valea de la Academie. Ala cu mașina de firmă e oprit la semafor și purtăm o discuție civilizată, întâi despre cum ar trebui să mă duc eu înapoi la țară, unde se merge cu bicicleta, apoi despre cum ar trebui să se ducă și el în pizda mă-sii.

Se face verde, plec de la semafor, țin prima bandă cu juma de ochi în spate și mă pregătesc să schimb banda ca să merg tot înainte, prind un loc liber, schimb banda, pun foaia mare, valeeeeeeee, ocolește un canal după o asigurare rapidă, frână ușoară, am grijă la gropile din mijlocul intersecției, mă uit în spate în timp ce ridic mâna stângă, nu am liber pe cealaltă bandă așa că merg în continuare drept înainte, ăla din spate mă claxonează isteric, reușesc să mă încadrez pe banda care trebuie, ăla din spatele meu face la dreapta. Asta e, dacă și-ar fi pus semnal de dreapta, m-aș fi dat pe stânga benzii și i-aș fi făcut loc. Merg tot înainte până la Berzei, fără probleme majore, doar ocolind canale, gropi, crăpături longitudinale și pietonii care așteptă autobuzul la Eroilor stând pe mijlocul primei benzi. La 10 metri de stația Berzei, apare dintr-o dată un autobuz în stânga mea care vrea să tragă în stație peste mine. Așteptatul ie pentru fraeri. Frânez puternic, îl las pe idiot să se bage, mă uit în spate, depășesc.

În zona Cișmigiu, chiar după o vale micuță, vreo doi pietoni au sărit de pe trotuar chiar prin fața mea, probabil crezând că un biciclist la 40 la oră nu îi poate face terci. Norocul lor, trăimi-ar reflexele și obiceiul de a merge pe mijlocul benzii când am viteză. Ajung la intersecția cu Bd Bălcescu, mă încadrez pentru stânga, prind roșu chiar când să ajung în intersecție, așa că opresc. În spate, un taximetrist s-a apucat să mă claxoneze. Mă întorc, întreb din semne ce e, coboară geamul și-mi spune “ce faci băăă, unde te crezi să ocupi cu bicicleta aia toată banda?” Clientul din dreapta râdea de nu știa ce e cu el, ridic din umeri, îi spun că eu cred că-s pe stradă și-l ignor. Mai claxonează taximetristul de două ori, se face verde, fac stânga.

După vreo 20 de metri ajung la coloana de mașini, trec printre ele cu ochii-n patru și cu 2 degete pe frână și-l ajung pe un coleg de serviciu, și el pe bicicletă, oprit între bordura dreaptă și o mașină, înjurându-se cu foc și pasiune cu șoferul. Opresc în dreptul mașinii, îl întreb dacă e ok, îmi spune că da, îl îndemn să îi dăm mai departe, îl lasă pe șofer în pacea lui și ajungem în 2 minute la serviciu. Îl las pe el să intre primul în curte, trec după el, aud cum îmi fâsâie spatele, îmi dau seama că nu am mâncat fasole în ultimul timp, așa că tre’ să fie vreun cui în cauciuc. Yay!

Înțeleg că trendul general este înspre a încuraja mersul cu bicicleta, dar sunt de părere că trebuie să știi în ce te bagi, așa că nu e corect ca toți ăștia care o ard boem cu bicicleta-n sus și bicicleta-n jos să prezinte doar chestiile plăcute. Nu, se întâmplă căcaturi pe străzi și sincer să fiu sunt uimit că nu sunt mai multe accidente grave în care să fie implicați bicicliști. Trebuie să pregătești oamenii și pentru trimis în origini, și pentru tăiat fața, și pentru roți înfipte-n rahaturile alea de acoperitori de canal orientate longitudinal, trebuie să le spui și de câini și de prioritatea de tonaj (io am ‘otobuz de 10tone, tu trebuie să-mi acorzi prioritate, tu’ți fața aia de biciclist) și, poate cel mai important e că trebuie să le spui că, pe stradă, sunt practic invizibili. Trebuie să știe că trebuie să stea cu absolut toate simțurile în priză, tot timpul, și că nu au timp de rătăcit aiurea cu mintea pe câmpuri mângâiate de soare și străbătute de fluturași.

Bun, și cu toate problemele astea, io de ce mai merg pe două roți? Pe scurt, pentru că e mișto. Pentru că sunt supraponderal și pot face mișcare fără să-mi fac varză articulațiile. Pentru că mersul pe bicicletă dimineața este mai eficient decât cea mai mare cană, umplută cu cea mai tare cafea. Pentru că-s dependent de endorfine și pentru că, apropo de secreții și pericole, îmi satisface pofta de stimulat suprarenalele.

Apoi, tocmai pentru că mersul pe bicicletă îmi place atât de tare, mai e și partea de… hai să-i spunem un soi de activism pasiv. Nu mă duc la mase critice, joi ale bicicletelor sau alte marșuri, dar merg în continuare pe bicicletă, prin trafic, pentru că-s de părere că, dacă vreau ca ceva să se schimbe, trebuie să fac parte din acea schimbare. Si se pare că funcționează pentru că, pe măsură ce trece timpul, parcă șoferii acceptă bicicliștii din ce în ce mai ușor pe benzile care, tradițional, aparțin cutiilor cu motor.

De când s-a întâmplat ziua povestită mai sus, a trecut… un an jumătate, cred. Nu zic că acum e sigur pe străzi; ieri era să fiu băgat în bordură din cauza unuia care voia să facă la dreapta de pe banda 2 și, în aceeași zi, un autobuz a vrut să intre din nou în stație peste mine. Acum mai multe săptămâni m-am vărsat pe asfalt din cauza unui autobuz care voia să facă stânga în intersecție peste mine (observăm un trend aici?), iar când am oprit după câteva sute de metri ca să vorbesc cu un polițist, idiotul voia să mă amendeze pentru că nu aveam vestă reflectorizantă (d-aia de milițian, adică) deși eram în deplină legalitate cu luminile funcționale pe bicicletă și cu geacă de ciclism pe mine cu ditamai elementul reflectorizant pe spate.

Sunt de părere că am trecut de stadiul în care șoferii pur și simplu nu se așteaptă să ne vadă pe stradă și reacționează ciudat pentru că nu știu ce să facă cu noi, și am ajuns în acela în care cei care ne șicanează în trafic sunt fix cei care le fac probleme și celorlalți, indiferent că acei ceilalți la care fac referire conduc mașini, dube, motociclete sau alte autovehicule.

Iar asta e bine. Suntem, în sfârșit, parte din trafic.

Blogul ăsta îi cea mai lungă relație a mea

Tocmai ce am schimbat tema și mă uitam prin sidebar, încurajându-mi neuronul să participe la reorganizarea widget-urilor, când am observat arhiva care-mi aduce aminte că mă îndeletnicesc cu aruncat elucubrații prin virtual de prin 2007. Mi-am dat seama că tot drumul ăsta de 6 ani și ceva a fost și este în continuare ca o relație.

Pasiunea, nesiguranța și stângăcia primilor pași.

Perioada de glorie, cu vizitatori, cu comentarii, cu networkingul care se întâmplă când prietenii celor două părți se întâlnesc: prietenii mei reali și cei virtuali ai blogului.

Cu infidelități, desigur, când m-am ocupat, pentru o scurtă perioadă, cu scrisul pe cerecomand.ro și am neglijat relația comodă de acasă.

Cu schimbarea sensului relației, din Jurnal Întrerupt în Snapshooting Through Life.

Cu schimbarea locului de muncă și ascunderea partenerului dintr-o rușine stupidă care a degenerat într-o autocenzură idioată și acumulări dureroase de frustrări.

Cu perioade moarte, în care niciunul nu avea chef de celălalt, urmate de mici sclipiri lirice, urmate invariabil de alte pauze.

Cu gândurile negre de a închide prăvălia și a păstra rasebo.ro doar ca domeniu de e-mail.

Cu regăsirea, cu stabilitatea scrierii din când în când, fără nicio presiune de a genera un anumit număr de articole pe săptămână, cu siguranța unui loc în care să pot descărca, când simt nevoia, fără să-mi fie frică de judecata celuilalt, tot gunoiul generat de piticii de la mansardă.

Cu redesenarea fațadei de acum, cu simplificarea, cu “curățenia de primăvară”, curățenie după care ambii se fac că nu mai știu cum a arătat trecutul, dar în urma căreia, dacă te apuci de săpat prin arhive, vei găsi în mod sigur formatări de text, imagini, filme care nu se mai potrivesc cu noua mască.

Oare mă voi apuca vrodată de un alt blog și pe ăsta să-l las în paragină? Oare o fi blogăială serioasă și vom avea cândva “copii”? Apropo, cum naiba arată copii virtuali?

În orice caz, în ciuda tuturor greutăților, elocvent sau nu, arunc în continuare cu slove în virtual și se pare că am să mai fac asta ceva vreme. S-ar părea că sunt un… animal de cursă lungă.