Majoritatea decide

În plină campanie electorală și cred că prima dată când, în totală nepotrivire cu personajele lui Caragiale, știu cu cine votez, au început să-mi zboare prin minte gânduri de ce-ar fi dacă.

Dacă ce?

Dacă am avea o șansă de țară ca în afară. Nu get-beget, că zău dacă nu ar fi înspăimântător să ne răcim berea doar uitându-ne la ea, ca nemții. Sau, dacă am fi atât de bine puși la punct încât încă de la graniță îți vine să caști, așa ca-n Elveția. Sau, doamne-ferește-scaraoțchi-te-trăznește să fim jemenfichiști așa ca…

Trecând peste toate detaliile uneori dubioase care compun și definesc caracterul unei țări, toate națiunile de mai sus, plus celelalte prin care am avut norocul să mă perind, au o chestie în comun. La ei, chestia asta despre care vorbesc e la rang de calitate, deși la noi se pare că e fix cel mai mare defect pe care-l poți avea dacă vrei să te “descurci” în realitatea culturală mioritică.

Mă refer la decență, și nu la aia care ține de pudoare, ci la aia care ar trebui să facă parte din bunele moravuri, cea din care ar trebui să se nască respectul. Nu pentru alții, ci pentru sine.

Dar – pentru că întotdeauna există un dar – la fel ca răceala nemțească, perfecțiunea elvețiană și durerea-n cur(ul vecinului dacă se poate, s’il vous plait) franțuzească, ceea ce ne caracterizează pe noi, ca popor, e șmecheria. Antonimul decenței, carevasăzică.

Ne caracterizează idiotul care astăzi, pe la Plaza România, după ce aproape a dat peste niște oameni pe un trotuar imposibil de îngust, a traversat strada pe bicicletă și a început să-și flexeze mușchiul imaginar în fața vițicilor care-l acompaniau, și ele tot pe bicicletă, apostrofând o șoferiță care oprise mai brusc pentru a nu-l lipi de asfalt.

Ne caracterizează cel care-l reprezintă pe idiotul ăsta, un porc care ar fi trebuit să se retragă din viața politică din secunda în care s-a aflat că e un plagiator de doi lei. Dar, nu-i așa, asta ar fi fost o greșeală – poporul român știe că sus nu se ajunge prin corectitudine și decență ci prin șmecherie. Plus că șmecher e ăla care profită de ocazie și câștigă 50 de lei și o plimbare moka la București pentru a asista la al 15-lea congres. Măcar ăsta nu e cizmar.

Ne caracterizează toți cei care au ignorat un referendum corect și valid, pentru că ei sunt șmecheri și conduc țara după cum vrea mușchiul lor, nu după cum vrea poporul.

Ne caracterizează și cei în direcția cărora poate singura instituție cât-de-cât întreagă la cap din țară arată cu degetul și care sunt protejați pentru că, nu-i așa, parlamentul e șmecher și a intrat în vacanță.

Ne caracteriza și prin al 2-lea război mondial, șmecheria, când am întors armele împotriva Germaniei.

În fine, m-a cam luat valul. Am uitat că trăiesc într-o bulă, iar uitarea e extraordinar de frustrantă în momentul în care ceva sau cineva îți sparge balonul de săpun.

Începusem în iz electoral. Așa, ușor rânced. Pentru a încheia în aceeași aromă, nu cred că va ieși candidatul care m-a convins. Cred că sunt prea puțini ca mine, care nu sunt prinși în rutina circului și a pâinii. Ca voi, cei care vă dați pe internet, care aveți opinii, care aveți gânduri de ce-ar fi dacă.

Ce-ar fi dacă am merge toți la vot?

Curbe, forme, verzi și uscate

Voiam să încep postarea asta cu o notă cum că cele de jos cel mai probabil nu vor fi nimic altceva decât o serie de vărsături virtuale pline de bilă și frustrare. Aș minți dacă aș spune acum așa ceva, pentru că “lucrez” la postarea asta de câteva zile și câteva sute bune de kilometri pe care i-am parcurs singur în șa, așa cum m-am învățat de acum ceva ani că e bine să-ți rumegi gândurile.

Ultima parte a postării a fost scrisă cu asta pe fundal, so click here & keep on reading.

Nu am pretenția de a cunoaște tot istoricul familiei mele, și sunt sigur că sunt momente dificile de care nu am aflat încă și de care poate e mai bine să nu aflu vreodată. Am crescut într-o bulă în care oamenii care sunt pe lângă mine erau integri și în care puteai să ai încredere în ei, familia mea fiind una cel puțin respectabilă, în care nu au avut loc foarte multe drame, cel puțin nu din punct de vedere relațional, iar rufele, atunci când au fost spălate, nu au fost niciodată spălate în public.

Nu zic că nu or fi existat scântei, e chiar imposibil să nu existe fricțiuni, dar, dacă sau mai degrabă când au existat, noi, copii, am fost protejați extraordinar de bine de ele. Cred că asta a ajutat enorm în definirea eului, în creionarea caracterului și în identificarea unor rădăcini solide din punct de vedere moral, în esența cărora să-mi pot înfige ancorele care-mi vor permite să-mi clădesc un viitor, așa cum cred că trebuie să arate el.

Rădăcinile astea sunt, în parte, definite prin onoarea aia bărbătească care pune mai multă valoare pe cuvântul dat decât pe o semnătură pe hârtie, prin loialitate față de gânduri, convingeri și persoane, și, nu în ultimul rând, printr-o repulsie aproape fiziologică față de manipulatori, față de mincinoși și ale lor verzi și uscate. Oricine poate face asta, dar doar cei de o anumită calitate se pot controla.

Coborându-mă de pe piedestal, nu pot spune că am fost tot timpul conștient de partea spartă a paharului. Mediul ăsta aseptic m-a protejat poate prea mult de părțile negative ale oamenilor, părți despre care a trebuit să învăț de unul singur, de cele mai multe ori luându-mi-o grav de la cei care au abuzat de bunăvoința mea. Am fost naivul scandinav, născut și țepuit printre și de moldoveni.

Am învățat destul de repede că, cei care fac uz de defectele înșirate mai sus, pe cei definiți de ale lor drame interne și externe, de prostie, rea-voință, minicună trebuiesc îndepărtați, puși într-o zonă neutră, în afara granițelor spațiului meu personal. Și sunt mulți, mulți de tot, motiv pentru care, deși m-am învârtit printr-o groază de grupuri în copilărie, consider că am avut doar 3 sau 4 oameni alături pe care să-i pot numi prieteni. La fel și în viața adultă, nu pot numi prieteni decât destul de puțini oameni, aleși pe sprânceană, iar asta cred că e o calitate într-o lume în care suntem obsedați de simplificare, iar granița dintre amiciție și prietenie se estompează din ce în ce mai mult.

Statistic vorbind, oamenii sunt extraordinar de prost dotați pentru detecția minciunilor. Toate studiile de până acum au arătat că, în urma unui antrenament special în direcția asta, atunci când sunt puși să vadă un filmuleț cu oameni care mint, subiecții sunt în stare să detecteze doar în jur de 40% și ceva din mincinoși. Fix pix, pentru că aici nu e nici un pattern utilizabil care să poată demonstra sau infirma ceva. Adică totul e la ghici.

Din fericire, de-a lungul timpului m-am mai cizelat. Am învățat că nu toate minciunile sunt egale, că unele sunt nevinovate și ascund în spatele lor dorința de a proteja sentimentele cuiva. Nu spui, oaspete fiind, că ai dormit ca pula, deși jumătate de noapte nu ai făcut altceva în afară de a te zvârcoli din cauza unei perne prea moi sau a unei saltele noduroase. La fel, e bine să nu îi spui mamei, după ce a trebăluit o săptămână în bucătărie, că mâncarea e proastă. Nu ai greși, factual, cu nimic, numai că riști să rănești sentimente fix aiurea-n tramvai, caz în care sinceritatea este poate puțin depășită.

Altele, în schimb – minciuni, adică – sunt vinovate. Sunt vinovate atât pe față, cât și pe dos, adicătelea atunci când sunt primenite în așa fel încât să pară albe. Sunt vinovate și pe laterale, și până la dumnezeu, zarahustra, buddha și înapoi. Ce am mai învățat este că, de regulă, vinovăția nu e decât pe partea celui care minte, pentru că subiectul care a trebuit alterat este atât de sensibil, încât îi e groază să-l dezvăluie. Cel mințit? Cel mințit nu pierde decât nervi, timp și poate bani. Dar rămâne cu demnitatea-n plasă.

Am mințit și eu, ar fi o ipocrizie să spun că nu, atât nevinovat cât și vinovat. Cele nevinovate nu au contat, desigur, dar cele vinovate mi-au făcut întotdeauna rău, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Mi-am mințit alegerile, preferințele, nevoile, ceea ce e nasol, pentru că eu cred că, în raport cu cei din jur, oamenii ar trebui să fie autentici pentru a fi fericiți eu ei înșiși (iar ceea ce fac eu acum, adică să-mi vărs sufletul în virtual, e a dracului de sincer și a dracului de înfricoșător). Un mincinos, în esență, nu e nimic altceva decât un om foarte trist care, decât să-și accepte greșelile, alegerile, preferințele și gusturile, decide să și le ascundă sub o pătură de sentimente de neadecvare.

Dacă după patru paragrafe nu e deja evident, una dintre cele mai importante chestii pentru mine e să nu fiu mințit, iar asta mai ales în raport cu cei pe care mi-i consider apropiați. Mă voi simți jignit, “lucrat”, “făcut”, atins la orgoliu și îmi voi simți inteligența insultată. Voi considera că m-am înșelat cu privire la persoana respectivă, că tot ce am clădit, a fost clădit pe o fundație falsă și că trebuie să reevaluez totul. De restul, cei care nu-mi sunt aproape, nu mă interesează, de la ei mă aștept în orice secundă să încerce să mă ducă de nas, iar asta nu e o problemă pentru că niciodată nu au trecut de granița de care ziceam mai sus.

Treb’șoara asta e atât de importantă pentru mine, pentru că cei apropiați mie au ajuns acolo destul de greu, doar în urma unei anumite autenticități dovedite, iar acelor persoane le respect atât de mult opiniile, încât orice mi-ar spune ar fi luat într-o notă foarte, să zicem, sportivă și ar beneficia de prezumția nevinovăției. Nu m-aș enerva, aș lua-o ca un feedback pe care l-aș rumega și pe care până la urmă l-aș accepta sau nu, și chiar aș deveni mai apropiat de ei pentru că au avut încredere în ei și în mine să scoată pe gură o chestie mai sensibiliă, cu care eu nu aș fi neapărat de acord.

Apropo de capacitatea de detecție a mincinoșilor de care spuneam mai sus, chestia foarte mișto este că se pare că procentul ăla de mai sus se schimbă enorm în momentul în care vorbim despre persoane apropiate, pe care am avut ocazia să le analizăm și care știm cum reacționează în situații de criză. Pentru că minciuna este, prin definiție, o situație de criză, atât pentru cei care o spun, cât și pentru cei care o prind.

Deși am o încredere nebună în persoanele ce-mi sunt apropiate, sunt un individ al contrastelor și poate al ciudățeniilor, așa că probabil ce voi spune în continuare nu va avea niciun sens. Așadar, am ales să elimin sintagma “crede și nu cerceta” din lumea mea, am ales să nu-mi mai cobor garda niciodată și să-mi verific “sursele” de fiecare dată când ceva mi se pare puțin cusut cu ață albă.

Poate sunt dificil din cauza asta, pe unii îi poate deranja (“băăă, adică tu nu ai încredere în MINE?!”), dar este una dintre chestiile care nu sunt negociabile și care cel mai probabil o să-mi provoace odată și odată un atac cerebral. Este ceva ce-mi asum, la fel cum îmi asum și că primul meu impuls în momentul în care îmi voi simți încrederea trădată va fi acela de a confrunta persoana respectivă, deși poate mai corect ar fi să aștept până se mai domolește puțin focul. Uneori, îmi voi reprima prima reacție și voi aștepta. Voi aștepta să văd dacă a fost o minicună nevinovată care s-a întâmplat o singură dată și pe care eu am interpretat-o greșit, sau dacă se repetă. Dacă sunt mințit și a doua oară. Si a treia oară. Sau a patra oara…

Mi se pare incredibil ce se întâmplă când lași lucrurile să se sedimenteze. Ca dovadă că oamenii sunt într-o continuă schimbare, și că ceea ce ai spus acum o săptămână s-ar putea să aibă alt sens acum față de atunci, după acele câteva sute de kilometri în șa de care spuneam în primul paragraf, mi-am dat seama de ceva.

Se pare că încrederea, pentru mine, e un concept foarte dificil. Nu știu unde și când exact s-a întâmplat asta, care dintre ăia de care ziceam mai devreme că mi-au “dat-o” au fost the turning point, sau dacă totul, ca un cumul de experiențe, a fost picătura care a umplut paharul, dar am devenit foarte circumspect în ceea ce privește totul din jur. Sau poate are legătură cu încurajările pe care le-am primit ca mic copil, atunci când am fost crescut pe principiul “un șut în fund, un pas înainte”. Ce e sigur, este că am transformat asta într-un mecanism de apărare.

În dimineața în care am plecat la plimbare, pentru că pe drum spre benzinărie mi se părea că motocicleta e cam instabilă, după ce am făcut plinul, am verificat și presiunea din cauciucuri. În loc de 1.9 pe față, aveam 1. Lucru ciudat, de altfel, pentru că făcusem același lucru și cu 3-4 zile în urmă, iar atunci era ok. De la ce să fie?

Mi-a umblat cineva la roți?

S-a deschis vreun por?

Am pană?

Am mai stat 10 minute, am verificat din nou, presiunea părea ok, asă că am zis că hai că merg așa, am mai multă grijă la drum și la cum se simte fața, iar la următoarea benzinărie verific din nou. Dracul deja își vârâse codița și, ca un făcut, la următoarea benzinărie nu mergea compresorul (fută-vă dracu, că la nicio benzinărie de pe A1 nu poți să-ți umfli o roată). A doua benzinărie, o bombă dintr-aia uitată printre munți, o struțo-cămilă cu o pompă, un restaurant  o cârciumă cu “fata” singură la masă și peștele la masa de lângă, cu magazin de nu-știu-ce-rahaturi în aceeași incintă, numai că, la fel, fără compresor.

Atunci când ești pe două roți, mai mult decât atunci când ești cu covrigul în mână, trebuie să ai mintea clară. Pe două roți, trebuie să ai încredere; încredere în aderența cauciucurilor pe asfalt, încredere în frâne, trebuie să ai încredere în suspensii, încredere în motor, încredere în cutia de viteze, încredere în lanț, încredere în ultimul șurubel care ține piesa cea mai lipsită de importanță, pentru că acel cel mai mic șurubel poate decide dacă ieși victorios din curbă pe trasa perfectă, sau dacă apari la știri, prezentat ca o tragedie care s-a înfipt într-o mașină de pe contrasens.

Nu mai zic că, deja după prima benzinărie pe care am găsit-o fără compresor, eram deja destul de sigur că ceva era în neregulă cu roata din față. De la a doua benzinărie fără aere, aveam deja impresia că fața îmi trece prin toată istoria dansului, iar pe măsură ce mă gândeam că scade presiunea din roată, cu atât presiunea din capul meu creștea din ce în ce mai tare. Mai mult, nici pe lângă vulcanizări nu păream să trecem, așa că nu am avut unde și cum să fac o verificare întru liniștirea sinapselor.

La a treia pauză, am găsit un compresor (trăiască MOL-ul, woop-woop), compresor care-mi arăta fix 1.9 presiune în roata din față. Adică fix cât trebuie. Adică, așa cum ar spune englezul, “it was all in my head”. Odată recăptătată încrederea în utilaj, drumul s-a transformat într-o plăcere sublimă, un răsfăț de curbe, ba pe dreapta, ba pe stânga, ba în deal, ba în vale, frână, inferioară, înclinat, accelerat, superioară, frână, inferioară, înclinat…

Pe două roți, trebuie să ai încredere atât în utilaj, cât și în tine. Nu zic că toate curbele au fost relaxante. În unele uitam să mai respir, în unele am strâns din buci de mai aveam puțin și trebuia să retapițez șeaua, să îndrept cadrul, d-astea. Iar acele de păr… unele ace de păr, cele în coborâre mai ales, au fost un exercițiu de încredere, în care mă avântam, înclinat, cu degetele departe de frână, cu inima cât un purice și cu mâna dreaptă pregătită să deschidă gazul pentru a ieși din viraj.

Nu aș fi putut lua curbele alea dacă nu aveam încredere în motocicletă și nu aș fi putut lua curbele alea dacă nu aveam încredere în mine. Nu aș fi putut avea încredere în motocicletă dacă nu aș fi avut încredere în mine și nu aș fi putut avea încredere în mine dacă nu aș fi avut încredere în motocicletă. Și puțină nebunie pentru a putea renunța la control.

Totul este un echilibru, iar important este să găsești treimea, zecimea, cinsprezecimea sau n-imea elementelor care să-ți ofere acel echilibru. Pe două roți, ești tu, motocicleta și drumul. Pe două picioare, echilibrul variază în funcție de nevoile și demonii fiecăruia. Când ești într-un picior, ai nevoie de cineva alături de care să-ți găsești echilibrul și în care să ai încredere că nu-ți va da drumul.

Pentru mine, postarea asta, la care scriu de acum aproximativ o săptămână, a fost o experiență de învățare, de descoperire a unor mecanisme interne de-ale mele, de clarificare, de găsire a unui echilibru.

Ce am învățat? Am învățat că, pentru a subția chicken strip-ul, am nevoie de încredere, de autenticitate și nemințire de sine (daca ai citit nesimțire, read again), iar asta nu poate porni decât de la mine, după care va radia natural, fără efort, înspre tot ce mă înconjoară, după care va veni și înapoi, crescând exponențial.

Culmea e că nu mă refer la motociclit. Nu doar la motociclit, adică.

Cat de mult trebuie protejat poporul de ororile sexului?

Ultima apariție cinematografică al cărei nume pare să fie pe buzele tuturor este Nymphomaniac, un film controversat ce a luat nastere de unde altundeva decât dintre circumvoluțiunile lui Lars von Trier, un regizor care, printre altele, a scos si ceva filme porno, două dintre care chiar au contibuit la legalizarea pornografiei in Norvegia.

Varianta scurtată și cumințită a lui Nymphomaniac se întinde de-a lungul a 3 ore, așa că, din motive oarecum evidente, s-a decis împărțirea acestuia în două volume ce vor fi proiectate în cinematografe ca două filme separate.

Am fost la prima parte în ceea ce cred că e cel mai civilizat cinematograf din Bucuresti (nu am să spun care, sic, pentru că vreau să rămână așa), atât din perspectiva sunetului, cât și a imaginii, a scaunelor, a calității oamenilor care-l frecventează și a faptului că nu se vând nici băuturi și nici crănțănele. Un… hai sa zic templu dedicat filmului, nu consumului de carbohidrați dătători de nevi în timpul proiecției. Am precizat asta pentru că nu am avut parte de co-spectatori care să comenteze de-amboulea la fiecare scenă mai altfel, lucru care contribuie extraordinar de mult la calitatea experienței cinematografice.

Pe foarte scurt, a fost foarte interesant și sunt de părere că este un film bun. Au fost și niste scene ceva mai explicite, au răzbătut și niște versuri ale lu’ nenea Poe, mi-am îmbunătățit și cultura generala cu niste paralele la pescuit, s-a vorbit și de Fibonacci, am avut parte si de destul de multe scene în care trebuie să gândești nițel pentru a-ți da seama despre ce este vorba. În mare, nimic extraordinar de scandalos, dar destul de multe lucruri spuse într-un mod foarte… sugerat. Nu mă refer la partea strict sexuală aici, din punctul ăsta de vedere sunt foarte puține lucruri spuse în mod indirect.

Tipic lui Lars von Trier, totuși, și în concordanță cu experiența mea trecută cu Antichrist, se pare că prima jumătate a lui Nymphomaniac este destul de digerabilă. Spun asta, pentru că cei de la CNC (Comisia de rating a Centrului Naţional al Cinematografiei) au decis să catalogheze Nymphomaniac Vol. II drept IM – 18 XXX, ceea ce încadrează filmul în categoria „filmelor interzise minorilor şi proiecţiei cu public”.

Adevărul e că Herr Trier are tendința de a deveni mai brutal spre a doua jumătate a filmului, dar Indiferent de cât de explicită și scandaloasă ar fi a 2-a parte, decizia CNC-ul spune foarte multe despre nivelul la care suntem plasați de către autorități, în ideea că se presupune că nu suntem capabili să luam, de capul nostru, o decizie informată cu privire la cantitatea de scene explicite pe care putem să o digerăm.

Soluția este, se pare, să bage filmele care contin astfel de scene dar care au valoare artistica și al căror scop principal nu e pornăiala (deși scenele explicite în cazul ăsta au un rol destul de important în… exprimarea ideii autorului) în aceeași găleată cu filmele porno de duzină și astfel să îi scape de câteva nopti nedormite pe idioții care nu sunt în stare să-și facă temele înainte de a-și mișca fundul la cinema.

Înțeleg nevoia de a limita accesul la filme de genul pe posturile de televiziune publică, unde poate intra un copil din greșeală. Dar cum nici merele nu-s pere și nici iarna nu-i ca vara, cinematograful nu e un loc în care să te afli din întâmplare, mai ales cu toată familia după tine, ci e unul în care te duci cu premeditare și, sper eu, în urma unei minime documentări.

În realitate, se pare că asta nu se prea întamplă. Pot da drept exemplu un cuplu care și-a târât boracul de vreo 10 anișori, așa, la The Weight, un film coreean cu scene destul de explicite și cu un trailer care setează extraordinar de corect așteptările. Să exemplific:

Cu alte cuvinte, dacă parinții ăia idioți care s-au ridicat revoltați la mijlocul filmului pentru a-și salva odrasla de ororile de pe marele ecran s-ar fi uitat la acel trailer sau dacă ar fi citit vreo recenzie, ceva, ar fi știut că ăla nu e un film la care să-ti duci copilul.

Dar nu, nu au facut asta, și mulțumită idioților care… hai să zic că vor să fie surprinși de viață, CNC-ul a decis că partea a doua a peliculei lui Lars von Trier e prea pornache pentru pudicul public din Românica, asa ca trebuie interzisă în cinematografe.

Am spus idioți de prea multe ori? Bine, pentru că asta sunt. Niște idioți.

În timpul ăsta, publicul comân consumă pornache mizerabil pe bandă rulantă și bârfe de duzină despre cine s-a futut cu cine în toate ziarele de “mare” cultură ce sunt afișate fără inhibiții pe toate tarabele. Nu mai spun că din secunda doi în care dai drumul la televizor ești asaltat de talk-show-urile și de reality-show-urile căcăcioase care sincer cred că-s mult mai dăunatoare decât imaginea unei felații în tren, felație care oricum nu are decât foarte puțină treabă cu actul sexual în sine. Dar nu, astea-s ok, problema e cu un regizor danez care a avut tupeul să facă filme cu scene explicite care nu pot fi înțelese la un alt nivel decât cel carnal și al căror rol nu e in niciun caz să provoace un orgasm unui popor îndobitocit de Libertăți, Click-uri și Can-can-uri. Poate doar unul intelectual, dacă publicul nu ar fi impotent la capitolul ăsta.

Dacă nu ați făcut asta deja, recomand cu tărie citirea articolului din link-ul de mai sus, asta pentru a vedea mai bine cine este în comisia care a decis că Nymphomaniac, Vol. II este prea hardcore pentru a fi difuzat într-un cinematograf.

A, am spus că suntem prima țară din Europa care cenzurează filmul ăsta în cinematografe? Măcar la asta, la cenzură adică, să excelăm, dacă la altceva se pare că nu suntem în stare.

Împărtășania digitală

Dacă Evul Mediu a fost epoca în care progresul intelectual de orice fel a stagnat în timp ce spiritualului de fațadă s-a ridicat pe noi culmi, Renașterea a fost perioada în care omul a început să se ilumineze la tărtăcuță, iar Epoca Modernă nu a fost nimic mai mult decât perioada în care războiul a căpătat nuanță globală, acesta fiind, dacă nu singurul, atunci în mod sigur principalul motor al progresului științific, atunci era în care ne aflăm de vreo 20-25 de ani trebuie să fie era împărtășirii, aproape la nivel de exibiționism, a informației, de orice fel ar fi ea.

A început timid, cu mesaje electronice trimise dintr-un colț al altul al lumii. Doream să cunoaștem și să ne conectăm cu alte culturi, fără intermediari, cu ajutorul celorlalți oameni conectați la virtual. Au apărut apoi serviciile de dating online, primele încercări de realități virtuale, primele rețele de socializare, primele jocuri mmorpg, pentru ca în zilele noastre să evoluam până la primele valute virtuale.

Hei, joben… toate-au fost, la timpul lor, ceva exagerat.

La un moment dat, viața așa-zis virtuală s-a contopit cu aceea reală, a dispărut granița dintre cele două medii, iar oamenii au început să împărtășească din ce în ce mai multă informație cu din ce în ce mai puține strângeri de inimă, exact așa cum făceau și în viața reală atunci când se aflau în mijlocul prietenilor. Suntem ființe sociale, e drept, iar deși mecanismul ăsta ne-a ajutat până acum să supraviețuim și să evoluăm ca specie, acum regulile s-au diversificat puțin. Virtualul nu e o cameră intimă, izolată de ochi și urechi străine și nici nu este instrumentul cu ajutorul căruia să poți fi, fără efort, anonim. Virtualul este o plasă imensă formată din fire, imaginare sau nu, care se întind pe zeci, sute de mii de kilometri, fire pe care, din când în când, se mai plimbă și un metaforic păianjen. Iar păianjenului îi este ușor, pentru că împărtășaniile astea virtuale nu se disipă în eter, așa cum se întâmplă în viața reală, ci rămân agățate de firele virtuale, la îndemâna oricui va dori să le folosească împotriva ta peste câteva săptămâni, luni, câțiva ani.

Rețelele sociale, din ciudățenii greu acceptate au devenit un standard al existenței (cum, nu ai feisbuc?!). Un alt gigant și-a construit, sub deviza “do no harm”, o bază de date populată cu informații despre internauți care probabil este mai completă decât ar fi putut visa vreodată serviciile secrete. Oamenii anunță când intră într-o cârciumă, când sunt la concert, urcă poze-mărturie și declară, pe proprie răspundere, cu cine au fost în acele locuri. Ba, mai mult, își urcă, de bună voie și nesiliți de nimeni, trasee întregi înregistrate cu GPS-ul telefonului mobil, cu o precizie de 3 metri sau mai puțin.

Implicațiile sunt clare, anume că toată lumea știe sau poate afla, relativ ușor, cam totul despre tine. Unde ai lucrat, la ce facultate ai fost, la ce liceu, care-s rudele tale, ce prieteni ai, ce obiceiuri ai. Ai o problemă cu alcoolul? Nu mai poti ascunde asta cu ușurință, rețelele de socializare sunt probabil pline cu poze cu tine în ipostaze edificatoare. Ai călcat în străchini și ți-ai tras amantă(e)? În mod sigur un amic binevoitor va posta, naiv, o poză în al cărei fundal ești tu, dansând cu mâinile pe curul ei. Ai privacy settings și site-urile unde îți verși informația sunt securizate? Security shmecurity, există crackeri, există mandate guvernamentale, există data leaks “accidentale”, e ok.

Ceea ce mă face să ajung la problema “unde ne oprim”? De exemplu, cine în toate mințile și-ar urca ADN-ul decodificat pe un site? Deja sequencing-ul a devenit accesibil, din câteva mii de dolari acum toată distracția costă numai câteva sute. Pe viitor, poate va fi 100. Mai târziu, după ce avansul tehnologic își urmează cursul, va fi 30. Sau poate va fi un serviciu gratuit, oferit de vreo rețea socială, singura șmecherie fiind că, după decodificare, vei fi asaltat de reclame și conținut targetat pe, ce altceva decât caracteristicile tale genetice. De la medicamente, până la sacoul ăla care arată bine pe un blond cu ochi verzi și care are ușoare tendințe către supraponderabilitate, sau recomandări de aziluri pentru că ai o genă care-ți triplează șansele de a face cunoștiință cu neamțul Alzheimer, de exemplu.

Din punct de vedere social, ceea ce acum un an era scandalos, acum face parte din banal. Din punct de vedere tehnologic, ceea ce acum două decenii era aproape inimaginabil, acum a devenit realitate, așa că trendul actual nu duce nici către o nivelare a volumului de informații împărtășit cu restul lumii prin canalele digitale, și nici către o plafonare a tehnologiei care să limiteze puterea de procesare și capacitatea de stocare a tuturor datelor aditionale. Din contră, tendința este de creștere continuă.

Do no harm, ei pe dracu.

Oamenii, ca niște oițe ingenue, eliberează tot puhoiul ăsta de informații confidențiale (informații pentru care în trecut autoritățile statale trebuiau să muncească serios) în pâlnii virtuale, așa-zis securizate, ce aparțin unor corporații listate la bursă, având în același timp pretenția ca acele corporații să dea dovadă de verticalitate.

Păi de când o corporație are ca scop principal făcutul de bine? De când scopul unei corporații este acela de a apăra intimitatea? De când au renunțat corporațiile la grafice de profit, la presiunile investitorilor, la apărarea propriilor interese în detrimentul drepturilor oamenilor, o siluire a drepturilor care începe cu obligativitatea lucrului peste program pentru norocoșii corporatriști, continuă cu cursa pentru obținerea celei mai ieftine mâini de muncă din cele mai productive sweatshop-uri cu putință și finalizează ca într-un porno de duzină cu lipsa totală de etică în ceea ce privește direcția în care e îndreptată toată puterea datelor acumulate de la eventualii clienți?

Sau credea cineva cumva că toate serviciile astea moka de care ne folosim sunt chiar moka?

Nu sunt diferit, dacă mă gândesc la câte chestii confidențiale am vărsat în digital, mă sperii. Sunt însă conștient de mult timp de lipsa de intimitate digitală și sunt fericit că e mult mai greu să fiu catalogat drept paranoic sau cinic atunci când vorbesc despre asta mulțumită (da, da, mulțumită, nu datorită) presiunilor autorităților din ultima vreme de a crea un fond legislativ care să faciliteze accesul la, practic, tot ce ține de digital (dintre care cele mai mediatizate sunt SOPA, PIPA, și ACTA). Mai mult, ultimele scandaluri legate de programele de supraveghere ale autorităților din anumite țări care, teoretic, ar fi trebuit să fie stâlpi ai libertății și apărători aprigi ai intimității individului, nu fac nimic decât să-mi întărească convingerile cum că ne îndreptăm către un stat global mai mult sau mai puțin asemănător cu cel visat de Orwell. Asta, dacă nu suntem deja de ceva vreme în acel stat, căcatul începând abia acum să iasă la suprafață.

Toate-s nouă și vechi îs toate

Ce e interesant, totuși, e felul în care s-a schimbat percepția publicului cu privire la cât de acceptabilă/suportabilă este monitorizarea.

În anii 70, în urma scandalului Watergate, au fost judecate și condamnate 43 de persoane, 12 dintre care fiind înalți oficiali ai administrației Nixon. Ba chiar Nixon, fiind confruntat cu posibilitatea de a fi condamnat de Senat, și-a dat demisia. Primul și singurul (până acum) președinte american care a făcut asta. Bun, contextul era diferit, monitorizarea era îndreptată împotriva oamenilor din interior, cu scopul de a șantaja și a mușamaliza anumite… hai să le zicem nereguli. Plus că, pe atunci, pentru a instala sistemele de monitorizare, trebuia să intri oarecum prin efracție.

Acum, este monitorizată toată lumea, fără discriminare, cu ajutorul unor legi obscure, legi atât de mișto încât companiile vizate nici nu au voie să spună dacă au fost sau nu obligate să deschidă robinetul cu informații. Pot doar să sugereze, într-un mod extrem de interpretabil, că zvonurile sunt adevărate. Iar despre scop? Prioritatea monitorizării contemporane, cel puțin la nivel declarativ, este de a preveni terorismul. Ce s-a întâmplat în Septembrie 2001 a fost un precedent extraordinar pentru a pune bazele unui sistem de cârmuit populația prin frică. Si sistemul funcționează. Adică, ce contează încălcarea unui lucru atât de mărunt precum intimitatea individuală atunci când alternativa este un avion înfipt în Pentagon sau într-o zonă dens populată? Ce, ai cumva ceva de ascuns?

Principiul de funcționare, în ambele cazuri, este aceleași – înregistrăm informații de-a valma, urmând să le folosim, dacă este cazul, împotriva celor vizați. Diferența stă în volumul de informații înregistrate și în faptul că, aparent, acum e legal să faci asta.

Pentru a dilua și mai mult limitele dintre virtual și real, banalele si oarecum benignele principii de monitorizare a vizitatorilor unui website sunt implementate și în viața reală. Un magazin din Statele Unite s-a apucat să monitorizeze vizitatorii prin intermediul semnalelor wifi emise de device-urile din buzunarele acestora. Practic, sunt urmărite exact aceleași chestii ca în online: ce conținut “accesezi”, ce pattern de deplasare în site ai, cât stai într-o anumită secțiune și care este ultimul conținut accesat înainte de a părăsi site-ul. Problema nu e neapărat monitorizarea în sine (plus că au și avertizat vizitatorii printr-un afiș), ci faptul că, pentru monitorizare, sunt folosite niște date dupa care poate fi identificat ulterior device-ul. În contextul actual, în care datele stocate nu sunt, în realitate, confidențiale, this is a big no-no.

Iar dacă cineva vrea să vadă ce faci în casă, nici măcar intrarea prin efracție pentru a instala un microfon sau o cameră de supraveghere nu mai e necesară. Nu mă refer la camerele IR care văd prin pereți sau la alte echipamente care costă o căruță de bani, ci la radarele pasive care utilizează rețelele de wifi existente (tehnologie care practic nu necesită nicio investiție majoră, putând fi folosite routerele existente), sau la multitudinea de device-uri pline de senzori și camere pe care le avem instalate prin casă și care tehnic vorbind, ar putea fi folosite în scopuri necurate.

În răzbel, mai tăt îi permis

În timpul ăsta, toate națiunile din lume care au o lingură-n ciorbă își izolează și își protejează pe cât posibil vestigiile digitale, pe toate fronturile.

Americanii aleargă de ceva vreme după Assange și, cumva, se pare că nu reușesc să pună gheara pe el. Snowden, cel care a dat cu fofârlica apropo de programul de monitorizare PRISM al NSA-ului, e și el pe drumuri și caută o țară binevoitoare care să îi ofere azil.

Revoluția digitală din Moldova a demonstrat puterea internetului în general și a rețelelor sociale în special. Turcii profită și ei de internet, făcând cunoscute lumii întregi actele de violență ale poliției împotriva protestatarilor pașnici, în ciuda succesului înregistrat de autorități în înnăbușirea canalelor media clasice. Autoritățile din Libia au încercat să taie și accesul în digital, dar acest mediu este atât de virulent încât deja se scurseseră în exterior informații despre revoltele din țară. Naiba știe ce s-a întâmplat în Mai când Siria a fost deconectată de la Internet.

În contextul actual, se mai miră cineva că autoritățile statale sunt atât de speriate de puterea oamenilor încât își îndreaptă arsenalele digitale împotriva acestora?

La nivel internațional, Iranul a mușcat-o deja cu centrifugele virusate, așa că acum își izolează toată infrastructura de telecomunicații. La fel, rușii și chinezii își taie legăturile cu exteriorul și pun în funcțiune interneturi statale, cu sisteme de operare concepute și aprobate de autorități, iar americanii refuză importurile producătorilor Chinezi de echipamente de telecom.

Concluziile e două

Prima, că oamenii reacționează extrem de diferit în offline si în online, iar ceea ce funcționează și e mai mult sau mai puțin acceptabil într-un mediu este total inacceptabil în celălalt. Ca nație, dacă tot vrei să o arzi orwellian, ar fi bine să îți dai seama de asta înainte ca oamenii să se prindă că funcționarii publici știu ce număr poartă restul populației la chiloți. Din păcate, memoria colectivă e scurtă, neregulile sunt uitate rapid, așa că dacă există suficientă presiune și pârghie, aceleași măsuri vor fi cu siguranță implementate mai eficient în viitor.

A doua concluzie e că, fie că ne dăm seama au ba, ne aflăm într-o stare globală de conflict, lumea aflându-se într-o tensiune constantă generată de un război rece digital, cu toate implicațiile unui conflict (armat sau nu). Una dintre implicații este că poporul trebuie să țină în spate mai toate consecințele acestui conflict, iar felul în care acesta reacționează la genul ăsta de presiune este, de multe ori, prin revoltă. Iar cum conflictul actual este unul digital, și revolta tinde să se manifeste în același mediu.

când neanderthalul deschide gura

Când eram mic (nu, nu e un post din categoria “pi vremea mea”), de fiecare dată când strâmbam din nas la mâncare sau la jucării, părinții îmi aduceau aminte că ar trebui să fiu fericit că am atâtea și că alții nu au nici măcar un sfert din ce am eu. Mă enervam, nu pricepeam cu căp’șoru’ meu mic de ce mă tot freacă la icre cu asta și ce treabă am io cu ăia care n-au, dar în general făceam ceea ce spuneau ei, așa că înghițeam în sec și terminam ciorba. Ei erau cei mai mari, adulții, și în mod sigur știau ei ce știau.

Ajuns fiind la o vârstă ușor mai înaintată (că de maturitate, din păcate, se pare că nu prea poate fi vorba), observ cu privirea încețoșată de durerea datului cu tesla-n ouă că, deși am capul mult mai mare, apucăturile-mi sunt la fel de zmuncite și am, în continuare, tendința de a lua lucrurile de-a gata și de a nu fi în stare să le apreciez decât după ce mă dau temeinic cu capul de părete. Așa că, dacă nu-mi convine ciorba, nu ezit în a-mi da cu părerea-n baltă și cu mucii-n fasole în cel mai direct și necizelat mod cu putință, fără a mă gândi că povestea nu are nicio legătură cu ciorba în sine, ci cu cine a gătit-o și cu porțelanul în care ți-a fost pusă-n față. Apucături de copitată, care va să zică.

Ce legătură are ciorba cu fasolea și cizelarea cu ceea ce alții nu au nici măcar pe sfert? Păi, dacă tot m-am apucat în seara asta să fac uz de comunicarea (prea) directă, zic să nu fac excepție nici acum și s-o dau din fundul grădinii, fără perdele:

În momentul în care femeia care te ține de braț se apucă să tapeteze, în nebunia ei frumoasă de femeie, toată peștera (virtuală sau nu) cu poze cu tine și cu ea, e foarte important să-ți scoți capul din fund și să te lepezi repejoru’ de orice urmă de egocentrism.

Se pare că zodiile de foc au un fel aparte de a se exprima, cu atât mai mult cu cât au ascendent în taur. Pardon, în bou. Așa mi s-a șoptit acum ceva vreme-n cască, așa repet și eu. Așa că atunci când deschid gura, nu o să fie clar că pricep că nu e vorba de cum mi se văd șuncile de sub tricou, că nu sunt poze de impresionat pițipoance pe internet, că parte a “neliniștii” pe care o simt atunci când văd că my significant other s-a apucat să posteze poze cu dizgrațiosul subsemnat se datorează faptului că ăsta e teritoriu nou pentru mine și că nicio altă femeie nu a mai făcut asta. Stiu că acum sunt ăla la care mă uitam în pozele cunoștințelor mele de gen feminin, ăla cu burtă, poate cu ceva chelie, strâmb, slab ca bățul, cocoșat, cu un neg imens pe nas sau cu urechi clăpăuge, în fine ăla la care mă uitam câș și nu pricepeam ce naiba are așa de special. Stiu că fiecare postare dintr-asta înseamnă că, deși eu nu sunt foarte sigur ce am în plus, ea știe și asta e tot ce contează, și știu că în fiecare poză e o declarație nescrisă de dragoste.

Nu, nu, deși știu toate astea, tot ce-mi va ieși pe gură va fi un… ceva aproape articulat: “nu place, de ce nu întrebi înainte, da’ dacă tot ai pus, lasă”. Cum adică “de ce nu întrebi?” Da’ de ce căcat să întrebe, sunt bou? În loc să îi răspund la declarațiile repetate de dragoste, eu mă oftic că peștera e tapetată cu poze cu mai multe forme decât mi-aș dori, așa că îi dau echivalentul unui dos de palmă verbal, lăsând-o năucă și probabil întrebându-se dacă mai are rost să-și dea prea curând jos chiloții de fier în preajma mea. Că oftica-mi trece repejor și-mi dau seama de toate chestiile de care povesteam mai sus, asta nu mai contează, ce-am dat pe gură nu mai poate fi băgat înapoi. 

Copitatul de serviciu a dat cu bățul în baltă, a împrăștiat ceva noroaie, iar acum așteaptă să vadă ce se întâmplă după ce se limpezește ochiul de apă.

Livrați-aș coletu’!

Sistemele de curierat moderne sunt niște nestemate ale logicii și organizării umane. Pe bune, nu am decât cuvinte de laudă la adresa celor care stau în spatele logisticii, o mână de indivizi care au o dexteritate mentală ce probabil ar pune la respect multi generali de armată.

Totul este monitorizat cu precizie, nodurile de distribuție sunt poziționate strategic, nimic nu se pierde, pot afla când pleacă pachetul meu din localitatea anonimă în care-și are depozitul magazinul de unde mi-am cumpărat rahaturile, când ajunge și când pleacă din următorul centru de distribuție, Herne-Boernig, apoi din Nurnberg, Viena, Vecses, după care… nimic, sănătate și la revedere. Coletul meu ajunge în gaura neagră numită România, văgăună în care nici măcar cei de la relatii cu clienții nu-mi pot spune ce dracu se întâmplă.

Apoi, mă trezesc dintr-o dată cu un telefon dat de Ghiță care așteaptă cu cutia-n brațe la portiță, Și Ghițuș ăsta îmi spune suav la telefon, cu o voce d-aia de domnișoară la 60 de ani căreia îi pute tot și care se irită de la orice îndrăznește să nu fie în ton cu standardele ei unice, în neconcordanță cu acelea ale societății în care trăiește. În fine, îmi spune să cobor mai repede și să îl scap de cutie, că el se grăbește și nu stă după fundul meu.

La Ghițuș nu merge cu scuze penibile gen “stați vă rog 10 minute să-mi trag nădragii”, sau “dacă nu puteți sta 10 minute, lăsați vă rog coletul la recepție, e ok, am încredere în cei de acolo”. El mă vrea pe mine și mă vrea acum, iar dacă nu pot în secunda asta, nu-i bai, trece și mâine prin zonă. Dar nu care cumva să mă pună naiba să nu răspund sprințar nici a doua zi la apel, că auf wiedersehen, dăm coletul la retur. Mai ceva ca un neamț, monșer.

Acuma, io-l înțeleg pe om, probabil are mult de muncă, e grăbit. Dar sper să mă înțeleagă și el pe mine că, datorită grabei ăsteia inexplicabile, am simțit nevoia să depun o reclamație. Adică, cine știe, o fi vreo problemă de la firmă, vreo greșeală, ceva, de i-au încărcat programul atât de tare. Iar în cazul ăsta, să-mi fie cu pardon, dar Ghițuș ar trebui să-mi fie recunoscător – mă gândesc că o asemenea intervenție din partea mea ar putea avea ca rezultat eliberarea măcar parțială a programului său. Sau, cine știe, poate chiar îl eliberează de tot, că e păcat să trăiești stresat.